Paşi spre normalitate

Unii s-au grăbit să numească mişcările de stradă din Bucureşti şi din ţară o nouă revoluţie. Alţii – dimpotrivă, spun că e o încercare de răsturnare a ordinii de drept sau, aşa cum am auzit pe la unii analişti, că toate acestea nu fac decât jocul… Rusiei, căreia îi prieşte de minune starea de haos în care a intrat Europa şi mai cu seamă România, ca deţinătoare a scutului american antirachetă.
Fără a merge prea departe cu supoziţiile, m-aş limita să afirm că avem de-a face doar cu nişte paşi mici spre normalitate. Izvorâtă din revolta faţă de anormalitate, mişcarea populară la care asistăm în aceste zile poate fi numită în multe feluri. Ea reprezintă însă reacţia aşteptată a unui organism care, timp de 25 de ani, a preferat să stea în faţa televizorului, să comenteze de pe margine sau, mai nou, să-şi dea cu părerea pe Facebook.
Am văzut în Piaţa Unirii din Bucureşti, cât şi din Iaşi, tineri care îşi exprimau furia faţă de modul poţi muri cu zile cu oblăduirea statului, dar şi idei despre modelul de politician care ar trebui să fie promovat în conducerea aparatului administrativ. Unii l-au portretizat mai coerent, alţii cerând doar dizolvarea Parlamentului şi organizarea de alegeri, fără a şti pe ce tip de scrutin şi în baza căror legi. E şi acesta un început al schimbării. Dar, dacă facem alegeri tot pe legea actuală, a votului mixt cu compensare, care a adus în Parlament 600 de aleşi de la 400, n-am rezolvat nimic. De asemenea, dacă facem alegeri parlamentare pe liste, s-ar putea să avem din nou mari surprize şi să ne trezim că noul Parlament e chiar mai nociv şi mai exotic decât cel vechi, în condiţiile în care tot partidele care au deja structuri în teritoriu sunt avantajate.
Am mai văzut comparaţii cu mitingurile care au condus la debarcarea Guvernului Boc din iarna lui 2012, spunându-se că acolo a fost mâna politicului. Şi atunci, s-a pornit tot de la o revoltă, când un personaj cu oarecare credibilitate – Raed Arafat, era făcut cu ou şi cu oţet de un preşedinte care, în cele două mandate ale sale, reuşit să intre în conflict propriii consilieri, cu clasa politică şi societatea civilă, cu regele şi cu ruşii. Că revoluţia susţinătorilor lui Arafat a fost apoi confiscată de politicieni, e altă poveste. Eu, unul, mă aştept ca şi în cazul de faţă să asistăm la încercări de deturnare a manifestaţiilor de către personaje care nu au nimic în comun nici cu morţii din Colectiv, nici cu nevoia de însănătoşire socială. Deja, unii o vor premier pe Udrea, nefiind exclus să-l vedem defilând, pe post de mare justiţiar, chiar pe Traian Băsescu.
Una peste alta, continui să cred că şi în 2012 şi în zilele acestea, asistăm la un pas spre o societate normală. Eu, unul, mi-aş dori să văd oameni în stradă nu doar atunci când morţii inconştienţei şi corupţiei sunt întinşi pe caldarâm, ci şi când drepturile românilor sunt amputate din pix sau când deciziile guvernanţilor sfidează logica bunului simţ. Şi dacă tot vorbim de normalitate, mi-aş dori ca, după precedentul Ponta, politicienii să facă un pas în spate atunci când strada, presa şi orice apel la minima decenţă o cer. Să nu aştepte umplerea paharului, iar apoi să defileze cu demisia de onoare.