Pastile pentru stresul la locul de muncă

Dragii noştri, voi ştiţi că de curând aţi sărbătorit Săptămâna europeană de combatere a stresului la locul de muncă? Ei, dacă nu ştiţi, vă spunem noi că aşa a fost, cel puţin la nivel scriptic şi bifat în registrele inspectoratelor teritoriale de protecţie a muncii. Demersul a pornit de la Bruxelles, care s-a gândit că suntem stresaţi şi că este important să ştim şi să combatem acest lucru. Ca urmare, a pus la punct o campanie -- „Managementul stresului la locul de muncă”, inclusă într-un proiect de anvergură al Agenţiei Europene pentru Securitate şi Sănătate în Muncă. Nu zic rău europenii ăştia, dar ei au o altă perspectivă, trăiesc în ţări mai dezvoltate, unde omului chiar îi pasă de cei din jur, unde există respect şi grijă faţă de tot ce te înconjoară. Noi, românii, mai avem de învăţat multe în acest domeniu. În ciuda puzderiei de informaţii vehiculate prin sutele de conferinţe pe tema resurselor umane şi a dezvoltării personale, încă nici măcar ABC-ul acestor chestiuni nu l-am învăţat. Încă ne mai scuipăm între noi, încă ne mai interesează mai mult de ce face şi mai ales de ce nu face cel din jur, încă ne mai batem capul cu tot felul de prostii în loc să ne vedem de alte noastre. Asta ar însemna să ne asumăm misiunile, să ne facem treaba cât putem mai bine, să ne vedem de rostul nostru, apoi, eventual, să ne plângem dar numai în condiţiile în care suntem pe deplin mulţumiţi de noi şi de eforturile noastre. Aşa-i că-i greu? Stresant de-a dreptul!
Stresul a deveni un cuvânt pe care îl folosim cu prea multă uşurinţă şi căruia îi aruncăm în spate o groază de motive. Ba că viaţa-i grea, ba că banii nu ajung, ba că partenerul pierde vremea cu amicii la bere şi uită să treacă pe la asociaţie, ba că şeful e ciufut şi nu ne apreciază ori că politica guvernului este împotriva noastră. Griji şi greutăţi găsim mult mai uşor decât motive de bucurie, ceea ce mă duce cu gândul la ideea ce ne place să fim stresaţi. Stau şi mă gândesc uneori la bunicii mei – au trecut prin război, au crescut mulţi copii, au văzut cum li s-au furat pământurile, le-au trecut gloanţele pe la ureche, au trăit vremuri de foamete, dar nu i-am auzit niciodată să spună că ar fi obosiţi. Stresaţi nici atât! Zâmbeau mereu şi se rugau când inima le era grea, apoi porneau din nou la muncă. Nu aveau timp de lamentări. Poate aşa ar trebui să procedăm şi noi – să ne organizăm mai bine viaţa, să ne trasăm linii mai clare de acţiuni, să fim conştienţi mereu de deciziile şi faptele noastre şi apoi să ne plângem şi să ne gândim la stres.
Iniţiativa celor de la Bruxelles de a ne proteja de stres la locul de muncă este bună fiindcă sunt multe joburi unde oamenii sunt trataţi foarte prost şi bieţii de ei nu zic nimic. Într-o ţară unde locurile de muncă sunt puţine, vitejia este direct proporţională cu lefurile mici, dar asta nu înseamnă că angajatorii ar trebui să facă tot ce le trece prin minte. Soluţia ar fi renunţarea la frică şi acceptarea ideii de demnitate, de la care ar trebui să începem să ne construim singuri viaţa. Sună revoluţionar, dar aşa au procedat cei care acum ne trag de mânecă şi ne spun cât de mult ne place să ne complacem în statutul de victimă. Tot ei ne propun şi programe de combatere a stresului la locul de muncă, proiecte care ar trebui măcar să ne aducă în minte întrebarea de unde ne vin grijile şi dacă nu cumva noi le întreţinem prin ceea ce gândim, spunem sau facem ori nu facem.