Politicul, la punctul cel mai de jos

Scriu cu sinceră şi maximă tristeţe aceste rânduri. Ca observator constant şi permanent, sper şi echidistant, al, printre altele, scenei politice româneşti postdecembriste, constat cu amărăciune că, după parcurgerea a peste un sfert de veac, interval suficient de timp pentru ajunge la maturitate, sau măcar foarte aproape de ea, zona cu pricina a involuat şi a reuşit contraperformanţa de a se situa, actualmente, în punctul ei cel mai de jos. Nu ar fi o dramă dacă situaţia nu s-ar reflecta, prin urmările declanşate de politic, la scara întregii societăţi.
Două evenimente recente mă determină să formulez această tristă şi gravă concluzie.
Cronologic, e vorba, mai întâi, de bâlbâiala şi haosul în care se află struţo-cămila numită, cu aroganţă şi emfază, „noul şi marele PNL”. A schimba, într-un timp extrem de scurt, nu mai puţin de trei candidaţi pentru una din funcţiile cele mai vizibile şi importante din administraţie, cea de primar al Capitalei, şi a nu recunoaşte că propunerile, ca şi înlocuirile, sunt semne certe ale unei strategii descalificante este siderant. În mod firesc, asemenea evenimente ar fi trebuit să se soldeze cu demisii la vârf. Dar, nu-i aşa?, nu e momentul, căci asemenea demisii ar fi destabilizat grav partidul tocmai în pragul alegerilor locale şi în perspectiva celor parlamentare. Al doilea caz e reprezentat de către foarte proaspăta decizie judecătorească în dosarul liderului PSD. Desigur, conform rechizitoriului, e greu de susţinut că acesta ar fi meritat oarece ani de puşcărie. Dar încă mai sigur este că, primind fie şi o pedeapsă cu suspendare, primul şi singurul lucru pe care condamnatul ar fi trebuit să îl facă era acela de a demisiona. Numai că, aţi ghicit!, şi de data aceasta s-a invocat, ca motiv esenţial al rămânerii în funcţie, dorinţa de a nu destabiliza formaţiunea politică respectivă. Orice am putea spune despre politicienii băştinaşi, dar nu şi că nu au acest incredibil spirit de sacrificiu pentru binele unui partid şi, desigur, al ţării şi neamului românesc.
Dacă, la cele de mai sus, adăugăm şi înfiorător de lunga listă a celor care candidează la funcţii administrative, deşi au fost condamnaţi sau sunt cercetaţi penal, am putea ajunge la constatarea că în cv-urile lor sunt obligatorii „pete negre”. Prietenii ştiu de ce!
În 26 de ani, singura mutaţie pozitivă din spaţiul politic a fost aceea a rămânerii pe scenă a doar două partide importante. Dar această mutare este contrabalansată, chiar anihilată de plasarea în postura de lideri ai lor, pe plan naţional sau local, a unor personaje tot mai discutabile, tot mai lipsite de acele calităţi/realizări care să-i facă a fi exemple demne de urmat. Privesc, nedumerit, la sloganul unuia dintre aceste două partide: „prosperitate, solidaritate, demnitate”. Prosperitate pentru cine, pentru cei din vârful structurii? Solidaritate între cine, între cei cu probleme la dosare? Demnitate când, dacă nu în momentele-cheie?
Şi încă am senzaţia că se va putea coborî şi mai jos de punctul atins acum, spre dezastrul României. Să dea Domnul să mă înşel!