Premierul rămâne sus, partidul său coboară?

Cu certitudine, singurul adevăr care nu reuşeşte absolut de loc să intre în cutia craniană a politicienilor mioritici (nu că n-ar avea suficient loc...), este acela ce aparţine lui Napoleon Bonaparte, care afirma că „cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”.
În iulie 2012, o parte a amintiţilor politicieni, dublată de simplii cetăţeni care îşi lăsaseră mintea vopsită în portocaliu, nu concepea suspendarea/demiterea preşedintelui de atunci, pe motiv că ţara ar fi intrat în haos, că reformele (?) începute de acesta nu ar mai fi fost continuate ş.a.m.d., acuzând, vehement, că se întâmpla o lovitură de stat.
În iunie 2015, altă parte a aceleiaşi categorii, dublată de simplii cetăţeni cu mintea vopsită în purpuriu, nu acceptă nici măcar discuţia pe marginea demisiei/suspendării premierului, pentru că, nu-i aşa?, citez din puţul gândirii parlamentarilor dâmboviţeni, „Ponta este cel mai bun premier pe care l-a avut România în ultimii 25 de ani”, şi acuză, la fel de vehement, că este vorba, în mod evident, de o lovitură de stat.
Ca circul să fie complet (pentru privitorii de peste hotare) şi umilinţa deplină, în ambele cazuri s-a mers cu jalba în proţap pe la înalte curţi străine, invitându-i pe alţii, în mod penibil şi ticălos, a face ordine în curtea noastră. În 2012, stratagema a reuşit, Barroso & comp. făcând din tigrul Ponta un mieluşel; acum, însă, speranţele par cam deşarte...
În ambele cazuri aş putea da dreptate celor în chestiune să susţină teza loviturii de stat; cu o condiţie, să recunoască faptul că atât Băsescu, cât şi Ponta, sunt moştenitorii de drept ai principiului formulat de către regele Ludovic al XIV-lea, şi anume „statul sunt eu!”. Chiar şi cu o asemenea recunoaştere, tot ar rămâne câteva probleme insolvabile şi diferenţe enorme:au trecut vreo trei secole de la absolutism, iar Regele-Soare a făcut nenumărate lucruri bune pentru ţara sa.
Părăsesc paralela între întâmplările din 2012 şi cele de acum, pentru a sublinia situaţia dramatică în care se află PSD. Aparenta sa unitate de monolit în jurul lui „el lider maximo” ar putea să-l salveze pe acesta, dar cu costuri imense pentru formaţiunea social-democrată. Care şi aşa nu se simţea prea bine, cu un ex-lider trecut prin puşcărie, cu mult prea mulţi membri marcanţi de la centru sau din teritoriu aflaţi în diferite faze ale întâlnirilor cu justiţia.
Desigur, lucrurile s-ar limpezi (într-un fel, căci criza politică e previzibil a fi de durată) dacă premierul ar demisiona. Acesta, însă, la fel ca şi Băsescu în 2012, pare a se inspira şi din Ludovic al XV-lea, autorul expresiei ce dă fiori: „după mine, potopul!”.
Dintr-un comunicat al PSD, aflăm că, în cadrul întâlnirii la vârf programate pentru ieri, urma să se ia „în discuţie calea de urmat”. Nu căile, ci calea!Pariez că aceasta va însemna ridicarea zidului de partid în jurul liderului său, fără să se pună măcar întrebarea din titlul acestor rânduri...