Rugă pentru iertarea de sine

Nenorocirea din clubul bucureştean va fi mult timp subiect de presă. Este greu de crezut că ecourile s-ar putea stinge atât de uşor şi probabil peste ani poate vom vedea acolo o troiţă ridicată în amintirea celor cărora inconştienţa şi lăcomia unor patroni le-au luat vieţile. Şi este greu de priceput cum de există atâta nepăsare în stabilirea unor legi care ar trebui să pună oamenii la adăpost, nu să-i expună, să-i lase la bunul plac al oricărui descreierat care habar nu are nici de norme PSI, nici de autorizaţii sau alte clarificări legate de funcţionarea unităţilor de alimentaţie publică.
Tragedia de la Bucureşti a arătat, dincolo de tot felul de lacune, că putem fi oameni dacă ne pasă. De la medicii şi asistentele care au venit într-un suflet de acasă şi până la oamenii care au stat la cozi ca să doneze sânge, toţi ar putea fi numiţi eroi. Semnale bune au venit şi de la copiii care şi-au donat alocaţiile ori adolescenţii care au refuzat să mai pună piciorul în vreun bar, oricât de mult le-ar fi plăcut şi oricât de mult ar tânji după distracţie. Au înţeles că este nevoie de ajutor şi l-au oferit necondiţionat, ceea ce arată că inimile le-au fost mişcate de necazul de la Bucureşti, că pot fi alături de victime şi că poate şi altădată ar putea oferit sprijin.
Solidaritatea de care au dat dovadă românii a arătat că se poate să fim uniţi şi mi-a dat speranţe că nu doar în faţa durerii, ci şi a nepăsării ori a batjocurii. Oamenii care au sărit în foc pentru a-i scoate pe alţii din flăcări au arătat că dragostea faţă de cei din jur nu este doar un concept teoretic, ci o trăire vie. Unii nu s-au mai întors din subsolul morţii, alţii au revenit pentru a povesti şi a oferi mărturii dintr-un infern tot de noi creat. Niciodată nu ne place să ne arătăm cu degetul, dar a venit şi momentul judecăţii în care ne-am regăsit în faţa unui tribunal din care nu ai cum să fugi fiindcă este dat de propria conştiinţă. Cei care au permis, prin nepăsare ori încasarea de şpăgi, ca astfel de accidente să aibă loc vor plăti oricum, indiferent de cât se vor ascunde. Poate nu vor fi urmăriţi de nicio instanţă umană, însă cu siguranţă vor ajunge în faţa celei spirituale de la care nimeni nu are scăpare. Iar cea mai grea temniţă este a propriului suflet, dată de mintea carea va fi frământată de un singur gând: „Doamne, cum de am putut să mă lepăd de mine?”. Tinerii care au plecat printre îngeri nu mai pot fi aduşi înapoi, însă le putem promite că ne vom ruga pentru noi, ca să fim oameni mai buni şi mai iertători în primul rând cu noi înşine.