Scrisoare către cuibul meu

Dragă cititorule,
Află că sunt bine, sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie!

Înaintea Sărbătorilor Pascale reiau primul editorial scris pentru această publicaţie, în urmă cu doi ani. Sper ca aceste rânduri să readucă lumină în suflet...

E prima scrisoare către tine şi, ca orice început, porneşte de la un zâmbet, punte caldă între oameni, şi de la cuvinte adunate, ce fac posibilă legătura asta a noastră. Astăzi am să-ţi povestesc despre binele din lumea mea, iar tu eşti liber să faci ce vei vrea cu el...

Zâmbesc în timp ce îţi scriu aceste rânduri şi mă gândesc la sărbătoarea ce va să vie şi să învie... o perioadă de mare iubire care aduce cu ea şi responsabilitate. Mi-e bine pentru că perioada asta din an e unică, asemeni fiecăruia dintre noi. Încerc să mi-o asum. Să mă bucur de ea pentru că e dătătoare de speranţă, de floare şi de cântec... E o sărbătoare a vieţii, ce se naşte din suferinţă, din sămânţă, dar care aduce recoltele de peste an... E o sărbătoare a luminii ce străbate negura şi ajunge în fiecare casă şi în fiecare om ce ţine poarta deschisă. Şi ce poate fi mai înălţător în noaptea magică decât lumina Învierii în ochii unui copil?

În perioada asta din an, de Sărbători, se adună oamenii la aceeaşi masă sau în acelaşi gând. Au aceeaşi sclipire în ochi pentru că toţi ţinem acum poarta larg deschisă. Cu toţii aşteptăm lumina. Vine lângă oamenii ce ne ţin de mână şi ne ajută să trecem prin lume fără să căutăm zilnic gropile din asfalt, lângă ziduri de biserică, lângă mormintele celor plecaţi dintre noi. Vine prin cântecul de vestire din noaptea magică, prin mesajele cu gând bun al celor munciţi departe, prin masa mare întinsă în casa mamei...

În cuibul meu astăzi este lumină...În jur au început să se strângă oameni dragi, care au adus cu ei toată dragostea din lume şi au aşezat-o pe masă, fără să ceară nimic în schimb... M-am pregătit pentru ei cu zâmbetul luat din iarba verde, din florile copacilor din ce în ce mai rari în locul în care am decis să-mi duc viaţa, din zbaterea fluturilor ce se încăpăţânează să zboare într-un oraş sufocat. Aceeaşi energie o folosesc şi pentru aceste rânduri ce îţi sunt adresate. Tu o poţi păstra sau o poţi da mai departe celor dragi din viaţa ta sau celor pe care îi simţi în nevoie, pentru care trebuie doar să deschizi poarta.
E o perioadă scurtă, în care ne putem bucura de moarte şi de viaţă, deopotrivă. O perioadă ce ne scoate din ritmul robotic de peste an şi ne ajută să înţelegem de unde vine lumina noastră. Acum, cred că a mea vine din oameni. De la cei ce zilnic mă acceptă şi mă încarcă cu energie magică, de la cei ce vin de departe, pentru care mă pregătesc cu mare drag şi de care mă bucur în fiecare secundă, de la cei pe lângă care trec pe stradă şi cărora încerc să le zâmbesc, deşi mai dau greş pentru că şi în ochii mei intră acelaşi praf.

Dragul meu cititor, dacă ai ajuns până aici... îţi mulţumesc că ai rupt din timpul celor de lângă tine şi mi l-ai dăruit. Dar te rog, întoarce-te la ei cu un zâmbet, spune-le că îi iubeşti şi că fără ei ai fi altul. Încearcă să le mulţumeşti în fiecare moment, fără să aştepţi nimic în schimb, oricum e atât de plictisitor să aştepţi! Bucură-te de lumina din viaţa ta, oricare ar fi ea. Protejează-o ca şi cum ar fi ultima din lume, pentru că fiecare clipă contează, dar nu o sufoca, lasă-o să crească şi să se împrăştie. Se va întoarce la tine dacă dăruieşti gând bun!

În încheiere, îţi doresc tot binele din lume, care începe cu tine. Şi nu te zgârci... nu pierzi nimic dacă iubeşti în fiecare zi!
Cu drag,
Alina Stan