Şi ne iartă, Doamne, rătăcirile noastre

Titlul ar fi putut fi foarte bine şi „De ce nu se mai iubesc oamenii” sau „De ce ne batem joc de noi”, dar am ales şi partea de căinţă fiindcă e mare nevoie să ne recunoaştem păcatele.

De ceva vreme lumea pare că a înnebunit de-a dreptul. Şi când spun asta mă refer chiar la cazuri concrete – oameni care îşi iau viaţa în spitale, copii care se aruncă de pe blocuri, mame care îşi spintecă pruncii ori bărbaţi care îşi calcă în picioare consoarta pe motiv că dansează prea mult cu alţii la petreceri. Oameni buni, treziţi-vă şi vedeţi ce se întâmplă cu cei de lângă voi. Nu fiţi nepăsători fiindcă aţi putea fi următoarea victimă, fiindcă s-ar putea ca următoarea ştire însângerată de la televizor să fie despre fiul sau fiica voastră, fiindcă s-ar putea chiar voi să vă pierdeţi minţile, să nu mai ştiţi de voi.
Problemele sociale şi greutăţile financiare din ultimii ani au schimbat mult mentalităţile. Oamenii sunt mai temători, agresivi când vine vorba despre pâinea lor, s-au înstrăinat de ei şi se întreabă oare când s-au pierdut. Unii pleacă mult prea uşor capul în pământ, suportă orice abuz de teamă că altfel şi-ar putea locul de muncă, bruma de bani sau cine ştie de lucru în care au investit mult, alţii se cred paralei şi îşi umflă muşchii ştiind că este singura atitudine care le sporeşte (doar lor) încrederea. Frustrări sunt de ambele părţi şi au un singur deznodământ – sminteala, care deja pare a fi endemică.

Citeşte şi Ce n-am făcut de 1 Iunie

La spitalul din Bacău pacienţii se omoară între ei ori se aruncă pe geam, iar la Huşi copii mor cu zile. O mamă din Bârlad şi-a spintecat bebeluşul de o săptămână pe motiv că semăna cu amantul. Femeia s-a temut de pedeapsa soţului încornorat şi a încălcat una dintre poruncile lui Dumnezeu – Să nu ucizi! La Botoşani, un băieţel şi-a luat zilele de supărare că nu a fost luat la un praznic, iar la Iaşi o studentă la Medicină şi-a curmat destinul din motive de ea ştiute.
Cât o fi viaţa de grea sau o părea, este un dar şi e mare păcat să ne batem joc de zilele noastre. Că nu mereu avem momente bune, că ne sufocă poate greutăţile, că nu ne plac colegii, că familia uneori se poată prosteşte ori chiar noi călcăm în străchini, nimic nu merită sacrificiul suprem. Cea mai mare datorie a noastră faţă de noi este să ne păstrăm sufletul şi să facem în aşa fel încât să-i oferim mereu momente de bucurie. E drept că uneori grijile sunt atât de mari încât taie orice moment de veselie, dar nu uitaţi că nimic nu durează o veşnicie, nici bucuria, nici clipele triste. Talanţii pe care fiecare dintre noi i-a primit trebuie înmulţiţi, iar dacă uneori socoteala nu ne dă cu plus ar fi bine să întrebăm unde am greşit faţă de noi, în primul rând, apoi faţă de ceilalţi. Iar dacă vedeţi sau aflaţi de oameni cu sufletul fărâmiţat nu treceţi indiferenţi pe lângă ei. Tristeţea este primul pas către un destin frânt şi misiunea fiecăruia dintre noi este să ne clădim pe sine şi să-i sprijin pe cei din jur, nu să le ciunţim şi mai mult aripile tăiate de suferinţă. Asta doar dacă vă pasă şi vă doriţi să trăiţi mai bine şi mai frumos!

Maura ANGHEL