Ţara lui „Cine dă mai mult”

Probabil că nu m-aş fi apucat să abordez acest subiect dacă nu eram deranjat de zgomotul care răzbătea strident dintr-o ştire difuzată zilele trecute pe agenţiile naţionale de presă. Cică nişte sindicalişti, vreo câteva mii (nu ştiu cine a avut răbdarea să-i numere), au protestat în Piaţa Victoriei din Capitală. Nu cereau majorări de salarii, nu cereau sporuri. Nu tu tichete de masă, nu tu bonuri cadou… Acestea din urmă se împart deja gratis, pe la primării, pentru anumite categorii de români. Altceva cereau miile de sindicalişti: modificarea legii dialogului social, care ar lăsa, vezi doamne, vreun milion şi ceva de români nereprezentaţi prin contractul colectiv de muncă.

Prima oară, am fost tentat să spun: „Uite, mai este interesat cineva şi de chichiţe legislative şi nu doar să ceară bani şi sporuri”. Uitându-mă mai atent însă la scandările şi mesajele aruncate în piaţă, dar mai ales la declaraţiile liderilor sindicali, mi-am dat seama că protestele cu pricina au o cu totul altă direcţie. USL nu a făcut, premierul Ponta nu a modificat legislaţia deşi avea toate pârghiile s-o facă. Iar acest lucru trenează de prin 2011, dacă am înţeles eu bine, timp în care guvernanţii nu s-au putut plânge de lipsa sprijinului politic. Ba dimpotrivă, au avut la un moment dat peste două treimi din Parlament, suficient să modifice, la o adică, şi Constituţia, nu doar Legea dialogului social. Întrebarea mea se referă însă nu neapărat la guvernanţi, care au şi ei partea lor de vină, ci la sindicalişti. De ce s-au apucat să strige „Hoţii!, Hoţii!”, taman acum, când mai sunt trei săptămâni până la alegeri? Până acum nu i-a durut de lipsa dialogului social? Vor spune, din nou, că în prag de alegeri politicienii sunt mai sensibili la astfel de probleme şi sunt mai uşor de înduplecat. Tot în prag de alegeri însă, după cum se ştie, se promit sinecuri, fotolii călduţe prin consilii de administraţie pe la companiile de stat, unele ocupate deja, altele cu risc de reevaluare. Aşa că, dacă e să mă întrebaţi pe mine, mai bine s-ar întoarce sindicaliştii la nişte cerinţe omeneşti, decât la fineţuri legislative.

Eu, unul, îmi aduc aminte de perioada în care în România se tăiau drepturi salariale şi pensii, se închideau şcoli şi spitale, iar mişcarea sindicală nu reuşea să mobilizeze membri la protest nici cât o un comitet de scară de bloc. Iar când preşedintele spunea ca nu cumva să prindă picior de politician pe la manifestaţiile publice, aceştia tăceau chitic şi îl aprobau, ca şi cum marile mişcări de protest pe care le vedem în Grecia sau prin alte colţuri de Europă nu ar fi asumate politic. Şi, până la urma urmei, spuneţi acum dumneavoastră: de când nu aţi mai văzut în România un miting capabil să răstoarne un guvern sau măcar un ministru? Cam de multă vreme, nu-i aşa? Prin urmare, până a începe licitaţia pe lângă liderii politici, liderii sindicali şi cei care le plătesc din propriile cotizaţii deplasări, sejururi prin vile de protocol şi participări pe la forumuri internaţionale, să iasă în stradă şi când românului îi este, cum se spune, foamea-n gât, nu doar în prag de alegeri. Că atunci nu-i mai crede nimeni. Nici pe ei, nici pe cei care ne promit marea cu sarea...