Ţara mare cu oameni mici

 

Opulenţă, fast, aroganţă, bătaie de joc, nesimţire, putere, nepăsare. Pe scurt, noul român. Aceasta este caracterizarea succintă a noului tip de lider, de conducător, de schimbător de mentalităţi, de destine. Noul român e cea mai recentă specie ce populează zbuciumatul plai hărăzit de Cel de sus Mioriţei, dacilor, lui Ştefan şi urmaşilor urmaşilor lui. E cel care clădeşte sau distruge dintr-o semnătură. Cel care decide cine merită sau nu clemenţă, cine are sau nu dreptul de a sta în faţă-i, cine-i bun şi cine nu în ţara în care el s-a autoproclamat domn şi stăpânitor. Şi ţara lui nu-i neapărat mare cât România. Ţara lui e chiar aici, alături de vechii români care-şi duc zilele de la o resiraţie la alta, care încă mai sunt obişnuiţi să muncească pentru a-şi cumpăra pâinea cu care-şi hrănesc umilinţele zilnice. Ţara noului român poartă de multe ori nume de firmă, iar acesta n-are mulţi supuşi, ci suficienţi cât să-i ostoiască foamea de opulenţă, fast, aroganţă, bătaie de joc, nesimţire, putere, nepăsare. Pentru că noul român se hrăneşte cu nenorocirea altora. El prosperă în timp ce supuşii săi nu-şi primesc puţinii bani pentru care se trezesc la 4 dimineaţa. Râde când aceştia ies în stradă să-şi ceară drepturile, fuge când e tras, sfios, la răspundere, iar pe la spatele celor care îşi nimicesc vieţile în ţara lui cu nume de firmă îşi ia maşini scumpe şi strălucitoare.

Noul român a învăţat să fie manager din filmele americane în care viaţa luxoasă şi costumele la dungă sunt apanajul unui lider adevărat. El nu ştie, însă, că peste marele ocean care desparte civilizaţii antreprenorii nu se fac, ci se cresc. O ţară cu nume de afacere nu se naşte astăzi ca să producă profit mâine, iar oamenii vechi nu sunt călcaţi în picioarele învelite în pantofi branduiţi.

Noul român vrea să fie recunoscut. Vrea ca lumea să-i strige numele, vrea să-şi vadă chipul pe garduri cel puţin o lună odată la patru ani. A învăţat să dea şi ceea ce nu are, să promită ce nu poate obţine, să promoveze ceea ce acuza pe vremea când era un român oarecare. Din spatele zidului de sticlă i se pare că ştie lumea şi crede că el este singurul care o poate schimba, bineînţeles, după chipul şi asemănarea-i. Nu-l interesează vechii români care-şi plimbă speranţele cu ştampila-n mână acoperiţi de perdele albastre. El ştie că noul român trebuie să câştige, indiferent de voinţa suverană a poporului.

Noul român, din păcate, nu-i o specie chiar atât de nouă. Face parte din marele neam al căpuşelor şi se hrăneşte, cum altfel, decât cu sângele celor care i-au dat viaţă. E un soi de Frankenstein, construit ca un puzzle din speranţele românilor vechi, transformate, însă, de putere şi aroganţă în petice uscate de carne, văruite constant pentru a da iluzia prosperităţii.

În ţara Mioriţei, a dacilor şi-a urmaşilor lui Ştefan noul român al anului 2014 aşteaptă toamna ca să mai iasă încă o dată la vânătoare. În noiembrie.