Tătucul Trump şi „Epoca fricii“

Dragă cititorule,
Află că sunt sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie!

E 9 noiembrie 2016. Europa sărbătoreşte 27 de ani de la căderea Zidului Berlinului, un moment istoric pentru planetă. Aceeaşi zi, alt continent! Statele Unite ale Americii şi-au ales cel de-al 45-lea preşedinte. E un Donald, nu răţoiul din desene animate, ci un Donald Trump, cel care anunţa în campanie că va ridica un zid la graniţa cu Mexic. Ne uităm prea repede istoria! Trăim cu informaţia la degetul arătător, dar ne scufundăm într-o mare de ignoranţă şi ne mirăm că peste Ocean, un „bufon“ devine cel mai puternic om al planetei...

„Veniţi de luaţi bucurie“

De peste Atlantic, înainte de alegeri, mi-a ajuns în poştă ultimul număr din Rolling Stone. L-am luat pentru un articol despre Bruce Springsteen, dar alte câteva pagini mi-au captat atenţia. Sub ştampila „Epoca fricii“ („The Age of Fear- Why is America So Afraid?“) oameni de media, psihologi şi neurologi vorbesc despre stimularea anxietăţii la care americanii, dar nu numai, sunt supuşi de câteva decenii. Principalele idei din articol fac referire la faptul că, deşi trăim în una dintre cele mai sigure perioade ale istoriei, suntem sufocaţi de tot felul de frici induse, uneori cu bună ştiinţă, de mass media, politicieni, companiile farmaceutice sau de asigurări. De ce? Pentru că e mai uşor să guvernezi şi să vinzi iluzii unor oameni care sunt speriaţi de moarte. Pentru că e mai simplu să manipulezi oameni împărţiţi în două sau mai multe tabere, care, sub influenţa apartenenţei la un grup, înlocuiesc gândirea critică cu implicarea emoţională puternică, uitând de minimele precepte ale umanităţii.

Despre neliniştile prezentului

Împărţim totul în alb şi negru, uitând de nuanţele unei teme de dezbatere pe care nu le poţi obţine decât cu ajutorul cunoaşterii subiectului şi din alte perspective. Avem tendinţa de a susţine politicieni care ne oferă soluţii simple, considerate de creierul nostru „salvatoare“, la probleme foarte complexe.

Din ce am urmărit în campania americanilor, cred că mulţi votanţi de peste Ocean, muncitorii albi din comunităţile desprinse parcă din Twin Peaks, au văzut în Trump un „tătuc“, o salvare măcar simbolică la viaţa lor nu tocmai uşoară. Însă susţinerea roşcatului Trump a reprezentat, fără doar şi poate, o palmă zdravănă dată sistemului rigid asemeni grimasei lui Hillary Clinton din întreaga campanie.

Istoricul Yuval Noah Harari scria în unul din recentele articole din The New Yorker despre nevoia lumii de un alt model politic inovator şi despre „povestea“ liberalismului care se confruntă cu o puternică criză de credibilitate. El vorbeşte despre tehnologiile disruptive şi despre puterea care începe să nu mai fie în mâna politicienilor şi cu atât mai puţin în a celor care votează. De aceea, frustrarea acestora din urmă se răsfrânge asupra clasei politice înlocuind-o cu orice altceva, fără să înţeleagă că toate aceste transformări sunt efecte ale unei noi revoluţii industriale ce, treptat, îi va lăsa pe tot mai mulţi fără locuri de muncă. Istoricul subliniază că cele două provocări ale acestei lumi sunt încălzirea globală şi tehnologiile disruptive, pentru care trebuie găsită cât mai rapid o nouă „poveste“. În caz contrar, oameni ca tătucul Donald vor vinde gogoşi unor mase flămânde şi însetate de „stabilitate“ într-o lume ce se schimbă de la o secundă la alta.

Suntem editorii propriei lumi

„Democraţia şi libertăţile nu sunt câştigate pentru totdeauna. Nicio izbândă nu este eternă. Omul îşi câştigă în fiecare zi dreptul de a avea un «mâine». Ţara îşi redobândeşte, cu fiecare generaţie, privilegiul de a continua să existe” – Regele Mihai I al României

Aici se întâmplă ceva!