Toţi (ne)oamenii preşedintelui

Primul vot din viaţa mea l-am dat după Revoluţie. Înainte nu m-ar fi întrebat oricum nimeni nimic. Se ştia cine va câştiga, şeful era unic şi părea de-a pururea înscăunat pe tronul României. Nu se întreba nimeni care va fi scorul alegerilor, nu se discuta despre scrutinuri, nu se cumpărau şi nici nu se vindeau voturi. Nu exista o piaţa a alegerilor. Când m-am dus să-mi votez preşedintele visam cu ochii deschişi la o ţară frumoasă, în care urmam să-mi termin studiile, construiam planuri de glorie, îmi imagineam cât de mult voi călători şi mă bucuram de locurile frumoase din toată lumea de parcă deja le vizitasem. Prima dată m-am păcălit singură şi mi-am spus că încă noi, ca popor liber, nu aveam experienţă. Nu ştiam exact cum stau lucrurile, pricepeam greu ce este libertatea, aşteptam poate prea mult.

Al doilea vot a venit la scurt timp şi nu apucasem să înţelegem din democraţie decât că puteam cumpăra farduri la liber de la polonezii veniţi cu autocarele să facă bişniţă la noi, că la Alimentara găseam cafea Alvorado şi suc Tropikana şi că nu mai era nevoie să mergem în bazarul de la Timişoara după blugii sârbeşti. Erau şi la Iaşi, la Consignaţia, care se umpluse cu marfă din Turcia. Am votat pe atunci cu gânduri bune, cu încrederea în oamenii despre care m-au târziu m-am convins că erau talentaţi doar la a ne împuia capul. Începuseră marile privatizări, oamenii deveneau patronii propriilor locuri de muncă, se bucurau de celebrele MEBO. Vax! Deja fabricile în care ni se promiseseră locuri de muncă dădeau semne de moarte, iar industria care ne aştepta ca tineri specialişti prinsese câteva pete de rugină.

A urmat marea schimbare din 1996, o gogoaşă enormă, scump plătită de cei care au dat girul celui de care au aşteptat vremuri mai bune, dar au primit şuturi în fund. Am văzut cum se pot distruge fabrici imense în contul privatizării de un euro, am văzut cum zootehnia a fost dusă la abator de oameni total nepricepuţi, ajunşi din întâmplare să conducă o ţară. Uşor, uşor, industria a intrat pe mâna străinilor hapsâni sau a românilor şmecheri, care au dus la groapă averi clădite de alţii în zeci de ani. În jur au început să cadă cărămizile roşii ale uzinelor, terenurile s-au fărâmiţat în virtutea marilor retrocedări.

Schimbarea ce a urmat votului din 1996 a adus numai durere. În 2000 am votat cu ciudă, cu dorinţa de a-i vedea plecaţi care ne aduseseră într-o sărăcie lucie. Au urmat ani mai buni, am început să gustăm din chiaburie şi, orbiţi de posibilitatea de a schimba mobila, frigiderul şi televizorul pe baza creditelor cu buletinul nu ne-am mai uitat la curtea de la Cotroceni. Sau nu ne-a mai păsat, respirasem şi noi un fel de aer occidental. Oamenii mari ai ţării şi-au văzut de ale lor – au furat, au jumulit, au jefuit, au minţit şi i-a durut în cot. Din 2008 nu am mai fost la vot. Nu aveam de ce şi nici pentru cine. Între timp, roata vieţii s-a învârtit de multe ori şi i-a strivit pe cei care nu o dată şi-au bătut joc de noi. Malaxorul se învârte şi uite că s-au separat destul de multe straturi de osânză adunată din hoţii.

Acum sunt din nou alegeri şi recunosc că privesc cu teamă spre ziua de 16 noiembrie fiindcă nu aş vrea să retrăiesc momentele de ciudă când m-am simţit păcălită de cei care s-au folosit de noi ca să-şi pună sacii în căruţă. Îi invit pe toţi cei care pot schimba jocul să ia aminte şi, dacă le pasă, să rupă cursele de şoareci în care se simt prinşi aproape toţi cei 18 milioane de români câţi am mai rămas după ce restul şi-au luat câmpii peste hotare.