Toţi suntem nişte actori, Toma...

Moartea unui actor care alege să dispară e infinit tristă. Nu poţi să nu te gândeşti că a jucat un pic de teatru şi acolo, în faţa trenului, că a întârziat o secundă să iasă din rol. Aplauze sau nimic. Să fi ales Toma Moraru, la 27 de ani, asta? După ce i-a ţinut piept unui monstru sacru pe scenă, după ce „a dus în spate” spectacole şi ştia că poate să o facă din nou şi din nou?

Pentru actorii dintr-o întreagă generaţie, cea a freelancer-ilor, a actorilor fără contract, a actorilor fără scenă, care se zbat să joace teatru şi să-şi achite chiria din ceea ce le e drag să facă, moartea lui Toma Moraru a adus, probabil pentru prima dată, nevoia dureroasă de a fi solidari. Dar a adus şi resentimentul că nu au (avut) destul timp, că nu au găsit răgaz să îi arate că l-au iubit, că nu l-au întrebat din când în când: „Ce mai faci?” (e atât de simplu şi, totuşi, atât de complicat să întrebi un om ce mai face...).

Pentru regizori, moartea lui Toma Moraru a adus resentimentul că nu l-au distribuit în mai multe spectacole, că poate au fost prea duri, că poate i-au forţat talentul sau că, dimpotrivă, ar fi putut găsi o cale să-l motiveze să dea şi mai mult. O vorbă, o tonalitate în voce, o privire, că bani... în teatru, nu sunt! De aceea, spun colegii, prietenii lui, a lăsat Toma teatrul şi a plecat să muncească în Germania. La fel ca mulţi alţii. Dar pentru cei care ar putea să schimbe ceva în statutul tinerilor din România, aceasta este, fără doar şi poate, „o moarte care nu dovedeşte nimic”.

Nu am fost prietenă cu Toma Moraru şi n-am să inventez acum vreo afinitate reciprocă. Câteodată îi tastam numele, în ştiri care anunţau cutare sau cutare premieră. Şi n-au fost puţine, căci juca, nu glumă! După ce-l vedeam într-un spectacol, îmi spuneam că o să ajungă un actor mare şi că într-o zi, când o să fie momentul (că am stupizenia asta de a crede că momentele vin!) o să fac un interviu cu el. Şi o să vadă lumea cât de interesant este şi apoi o parte din lumea aceasta o să meargă la teatru şi o să vadă cât de bun e Toma. Şi alţii ca el!

Un regizor mi-a spus zilele acestea că „Tomiţă” nu făcea rebuturi actoriceşti şi totuşi nu şi-a găsit, tot ca mulţi alţii, locul într-un teatru. Niciunuia dintre noi nu ne plac rebuturile. Poate în unele profesii poţi să retuşezi sau să faci uitat un rebut. În actorie, nu. Eşti în lumina reflectoarelor şi nu poţi să te ascunzi. Poate de aceea ar trebui să avem grijă de actori ca de nişte fraţi mai mici, chiar când sunt bătrâni deja. De aceea ar trebui să ţipăm odată cu ei că a fi artist nu înseamnă că faci lucruri gratis. De aceea, la slujba de duminică, preoţii ar trebui să se roage pentru artişti, pentru cei care aduc şi bucurie, şi emoţie în sufletele oamenilor, şi nu pentru politicienii care sunt suficient de egoişti, cât să-şi ia singuri ce le trebuie - şi de la Dumnezeu, şi de la semeni - fără să-şi zdruncine sufletul cu vreo trăire la schimb. Da, şi eu (şi eu!) ar fi trebuit să-mi fac timp pentru interviul ăla cu Toma-Moraru-pe-cale-să-devină-celebru!

Poate nu suntem cu toţii actori înnăscuţi, dar toţi suntem nişte actoraşi, pe aici, Toma! Uneori (ne) minţim, alteori suntem minţiţi, de zece ori nu ne pasă, o dată sau de două ori suferim cât să plătim cu vârf şi îndesat trei bucurii de doi lei. Toţi trecem prin gară, Toma, dar nu jucăm teatru acolo, Toma...