Un nou mic partid, un nou mare fâs...

Prin anii 90, existau, în România, puzderie de formaţiuni politice, apărute mai ceva precum într-o pădure ciupercile după ploaie. Numai că, în primul caz, era vorba de o ploaie de bani!
Să (mă) explic. Chiar la începutul acelor ani, m-am întâlnit, din întâmplare, cu o mai veche cunoştinţă. Om la locul lui, credeam eu, care îşi ştia măsura şi îşi cunoştea lungul nasului. De fapt, mă înşelasem! Pe parcursul discuţiei avute cu respectiva cunoştinţă, am aflat, şi era cât pe ce să cad pe spate, deşi auzisem şi văzusem multe ca ziarist, că îşi făcuse un partid! Motivul principal, mărturisit, era unul cât se poate de pragmatic, dar, în acelaşi timp, şi de uluitor: statul (a se citi contribuabilii) finanţa masiv apariţia noilor partide, dându-le atât bani, cât şi sedii etc. Foarte încântată de realizarea sa, cunoştinţa cu pricina, ştiindu-mă priceput într-ale organizării şi politicii, m-a sfătuit să-i urmez exemplu. Ceea ce, bineînţeles, nu am făcut. Eu nu, dar mulţi alţii – da...Aşa se face că, în perioada respectivă şi un timp îndelungat după, statul (a se citi contribuabilii) a fost căpuşat de formaţiuni parazitare şi bugetofage...Mai către zilele noastre, numărul acestora s-a micşorat substanţial, dar, în opinia mea, insuficient. Personal, aş opta pentru un sistem bazat pe meritocraţie/tehnocraţie, dar, dacă tot nu se poate (de fapt, nu se vrea, prietenii ştiu de ce!), cred că României i-ar fi suficiente două partide mari şi serioase, constituite şi activând pe bază de doctrină, ideologie şi, mai ales, corespunzând necesităţilor electoratului (afirm asta deşi politologii susţin că ne aflăm într-o epocă post-ideologică).
În zilele noastre, apariţia unor noi partide este legată mai puţin de nevoia de a avea acces la vaca bună de muls care este statul (iarăşi contribuabilii...), şi mai mult de jocuri politice de culise, de orgoliile unor lideraşi şi de interesele formaţiunilor politice mari de a apela la serviciile aşa numitelor partide-balama.
Nu altfel stau lucrurile în cazul la care mă refer. Cu surle şi trâmbiţe, o parte aservită a presei informa, încă de acum vreo lună, că „se anunţă apariţia unui nou partid şi un posibil cutremur (uau!!!, chiar aşa?, n.m.,D.O.) pe scena politică”. Ce era de aşteptat şi s-a conceput în laboratoarele dedicate manipulării s-a şi înfăptuit, pe parcursul săptămânii trecute, când, conform presei, „deputatul Daniel Constantin (ex-co-lider ALDE, ex-lider PC, n.m., D.O.) a declarat că noua sa (interesant şi grăitor calificativ) formaţiune Pro România este un proiect născut din emoţie, un partid de centru, cu accente patriotice, care susţine actualul executiv”. Potrivit surselor, noii formaţiuni i se va alătura şi Victor Ponta, ex-lider PSD, ex-premier şi ex-co-pilot.
Şansele acestui nou partid sunt, cel puţin azi, invers proporţionale cu dimensiunile sale. Născut din motivele sus amintite, dar şi din frustrarea a doi ex-lideri marginalizaţi sau chiar ejectaţi din formaţiunile pe care le-au condus, el nu va putea avea alt rol decât cel menţionat, şi este posibil să aibă o viaţă la fel de lungă şi de consistentă precum un balon de săpun, asta spre a nu face comparaţia cu un termen existent în titlul acestor rânduri...