Unirea – în vorbe da, în fapte ba

Ce se întâmpla, în această perioadă, în Moldova şi Muntenia anului 1859?
În cea dintâi, deja fusese ales, în unanimitate, pe 5/17 ianuarie, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentant al Partidei Naţionale. Întrucât, în textul Convenţiei (cu valoare de constituţie pentru cele două principate) încheiate anterior la Paris nu se preciza că domnii aleşi în cele două ţări ar trebui să fie persoane separate, într-o şedinţă secretă a Adunării din Muntenia, a fost propusă, la 24 ianuarie, alegerea aceluiaşi Al.I.Cuza, propunerea fiind acceptată în unanimitate, făcându-se, astfel, un pas decisiv pe calea Unirii Principatelor Române.
Ce s-a întâmplat, ieri, 24 ianuarie 2016, în fostele capitale ale fostelor principate?
La Bucureşti, manifestări „subţiri”, şi ca număr, şi din punctul de vedere al consistenţei: un „Te Deum”, ceremonii militare, oarece spectacole pe aeroportul „Coandă” şi într-o staţie de metrou, plus, plecarea, spre Iaşi, a unui tren remorcat de o locomotivă tricoloră.
La Iaşi, conform obiceiului, în Piaţa Unirii, ceremonial religios, depunere de coroane, discursuri, Hora Unirii, concerte folclorice.
Şi, neapărat trebuie amintit: la prânz, o „masă populară”. Aici e de remarcată tentativa de rupere a unei tradiţii (tentativă aplaudată de unii, printre care şi autorul acestor rânduri, dar regretată de alţii, îndeosebi dintre beneficiarii ei din anii trecuţi):nu s-au mai oferit fasole cu cârnaţi, ci vreo 5.000 de plăcinte. Desigur, moldoveneşti...
De asemenea, nu trebuie omisă precizarea că 24 ianuarie prilejuieşte, la Iaşi, alături de sărbătoarea Sf.Parascheva, una dintre cele mai mari densităţi de politicieni pe metru pătrat. Glumind, dar şi vorbind serios, am putea spune că fenomenul reprezintă punerea în practică a cunoscutei expresii „la plăcinte, înainte!”.
Punând faţă în faţă ce se întâmpla la 1859 cu ce s-a întâmplat ieri şi judecând obiectiv lucrurile, nu se poate să nu încercăm cel puţin un sentiment de nedumerire, dacă nu şi unul de tristeţe. În primul rând, faţă de continuarea trimiterii în derizoriu a evenimentului, considerat drept „Mica Unire”, deşi ar fi binemeritat numele de „Întâia”. Apoi, prin formalismul tot mai evident şi inconsistenţa tot mai mare a manifestărilor dedicate aniversării – ceea ce face, printre altele, ca noilor generaţii de români să nu li se atragă atenţia asupra unui moment de o însemnătate cu totul deosebită. Se va putea ajunge, astfel, la adeverirea vorbelor spuse de către Nicolae Iorga: „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”. Apropo de popor, câţi simpli cetăţeni au participat la manifestări? Asta în condiţiile în care, poate, alegerea lui Cuza la Bucureşti nu ar fi avut loc dacă o mulţime de peste 30.000 de oameni nu s-ar fi aflat în preajma Adunării, „gata să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”. Mai mult ca orice, însă, întristează senzaţia lipsei de unire a românilor, lipsei de mari proiecte şi ambiţii, lipsa unei clase politice în stare a schimba toate acestea...