Voi, cei care- aveţi în cultură slujbă, ce rău v-a făcut vornicul Cujbă?

În peregrinările mele, am parte de tot soiul de surprize. Fie descopăr oameni, peisaje, construcţii de o frumuseţe aparte, care binemerită cel puţin a rămâne în amintire, dacă nu a fi mediatizate, spre a se bucura şi alţii de ele, fie rămân uluit, trist, indignat consemnând aspecte situate la polul opus. Din păcate, trebuie să subliniez că ultima categorie dintre cele două menţionate este mai cuprinzătoare şi că ea sporeşte pe zi ce trece. Încă şi mai grav este faptul că, deşi sunt trimise semnale către cei în drept, care ar putea rezolva o situaţie sau alta, indiferenţa şi neimplicarea par a fi cuvintele de ordine înscrise pe stindardele sub care defilează, de la un salariu la altul, demnitari sau funcţionari care păstoresc domeniile cu pricina.
Anul trecut, am scris, de câteva ori, despre halul de neînchipuit în care ajunsese Poiana cu Schit – loc ce găzduieşte nu doar ruinele unei mănăstiri foarte vechi – după unele surse, de la finele secolului XIV, dar şi o impresionantă expoziţie în aer liber cu sculpturi în piatră de dimensiuni mari şi foarte mari. Toate acestea, din ce în ce mai greu accesibile şi chiar tot mai greu de reperat, dat fiind vegetaţia care a invadat zona.
Anul acesta n-am mai avut inima de a merge încă o dată acolo, pentru a constata, aproape sigur, că nimeni nu făcuse nimic. M-am mulţumit să hălăduiesc prin apropiere, străbătând, printre alte localităţi, şi cătunul Poiana cu Cetate. În care am descoperit ruinele unei alte biserici.
Potrivit unei surse, aceasta ar fi fost construită în anul 1601, de către Ionaşcu Cujbă, mare vornic al Ţării de Sus. Pe gardul (mai mult de formă) care împrejmuieşte ce a mai rămas din construcţie, un afiş scris de mână oferă o dată contradictorie: „Biserca lui Cujbă – zidită 1609”, adăugând, spre a nu fi nicio confuzie, că e „monument istoric”. Dacă se mai adăuga şi „părăsit”, informaţiile ar fi fost chiar complete.
E mai puţin important dacă data zidirii este 1601 sau 1609; dar este cu totul inexplicabil şi, mai ales, impardonabil, ca autorităţile de resort - mă refer atât la cele locale (respectiv Primăria Grajduri, în a cărei răspundere se află şi Poiana cu Schit), dar şi cele de la nivele superioare, ce se ocupă de destinele culturii şi cultelor (inclusiv prezervarea vestigiilor) să lase în paragină un asemenea monument. Pe de o parte, degradarea acestuia continuă, până nu va mai rămâne nimic; pe de alta, nerestaurarea bisericii face ca locuitorii cătunului, aşa puţini cum sunt, să fie lipsiţi de posibilitatea de a asista la slujbe...
Dacă ar fi să-mi ardă de glume, aş putea susţine că funcţionarii care mănâncă o pâine (uneori chiar cozonac) fiind angajaţi în cultură au ceva contra familiei Cujbă, întrucât şi o altă ctitorie bisericească a acestei familii, situată mai la sud, în judeţul Vaslui, se pare că împărtăşeşte soarta celei dintâi, adică e părăsită.
Există, neîndoielnic, mulţi inamici în afara României, dornici să-i minimalizeze sau chiar şteargă istoria. Dar nu înţeleg cum de români, şi încă dintre aceia puşi şi plătiţi pentru a o apăra, asistă la degradarea ireversibilă a aceleia scrise în piatră...