„Este foarte important să avem grijă de publicul tânăr și să-l creștem, să deschidem niște perspective relevante, niște conversații”

 Dialog cu regizorul Bobi Pricop, cunoscut iubitorilor de teatru din Iași pentru spectacolul spectacolul „Neliniște”, al lui Vîrîpaev, dar și pentru „Pisica Verde”, nominalizat la premiile UNITER pentru regie

- Ați adus la Iași, la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPTI), spectacolul „Neliniște”, al lui Vîrîpaev, un autor pe care îl îndrăgiți foarte mult, date fiind și piesele anterioare pe care le-ați montat. Ce v-a atras la acest subiect?

- Într-adevăr, am montat mai multe dintre textele lui Ivan Vîrîpaev – este unul dintre dramaturgii care mă interesează mai ales pentru modul în care chestionează în permanență relația dintre artă și viață, felul în care testează limitele teatrului, pe care-l reformulează de fiecare dată altfel.

Iar în „Neliniște“ asta se decupează foarte clar, modul în care (nu?) putem delimita opera de artistul care a creat-o, mistificările din propriile noastre vieți, legendele personale; faptul că este imposibil să cunoști pe cineva pe deplin, chiar și pe tine însuți, și că devine complicat să diferențiem între un tip de realitate factuală și poveștile pe care le fabricăm despre noi înșine.

M-a interesat mult modul în care Vîrîpaev construiește acest personaj caleidoscopic, interpretat excelent de doamna Dorina Lazăr în spectacol. Ula Richter este un personaj construit din oglinzi, din perspectivele celor din jur, dar și din propriile relatări contradictorii, însă îți scapă printre degete, ca un fum, de la un capăt la altul, de la un portret la altul – n-ai cum să surprinzi o imagine clară. Și mi s-a părut că asta vorbește foarte frumos despre propriile noastre căutări, propriile noastre identități/realități și despre multitudinea de (auto)ficțiuni pe care le prezentăm în lume. 

- Nu sunteți pentru prima dată la FITPTI și nici la prima colaborare cu Teatrul „Luceafarul”. Care sunt, din punctul dvs de vedere, beneficiile publicului aduse de către acest eveniment?

- Orice festival care se adresează publicului tânăr este binevenit și, din păcate, nu există prea multe festivaluri de felul ăsta, dar sper ca asta să se schimbe. Sunt multe semnale în acest sens, iar FITPTI este, într-un fel, un deschizător de drumuri. Este foarte important să avem grijă de publicul tânăr și să-l creștem, să deschidem niște perspective relevante, niște conversații. Iar teatrul e o platformă excelentă pentru asta. Dar pentru a face acest lucru, e nevoie să le arătăm noilor generații că teatrul e și pentru ei, nu e o chestie îmbătrânită, îmbâcsită, care nu are nicio legătură cu viețile lor. Mi se pare esențial să aducem laolaltă spectacole care să-i intereseze, spectacole care să li se adreseze și să-i învățăm drumul până la teatru. Un teatru al timpului său, relevant, actual și conectat la dinamica societății de azi. 

- Cum simțiți Iașul la fiecare revenire?

- E un oraș care înseamnă foarte mult pentru mine. Tatăl meu a crescut în Iași, mare parte dintre rudele din partea lui locuiesc în continuare aici. Și eu am copilărit în Iași, e locul în care îmi petreceam mai toate verile, așa că, de fiecare dată când revin, e vorba despre o relație foarte emoțională cu orașul, cu străzile, clădirile lui. M-am bucurat, de-a lungul timpului, să văd orașul ăsta crescând și devenind un spațiu vibrant, în care cultura urbană și tradiția, moștenirea istorică se împletesc așa de frumos. E un loc de care mă simt atașat și în care mă întorc mereu cu emoție. 

- Aș schimba registrul și aș trece în cel personal. Ce v-a atras la teatru?

- Relația mea cu teatrul a început destul de târziu – eram în liceu, prin clasa a X-a, și-a fost cumva mai degrabă mediată de limba engleză. Eram mult mai mult atras de zona asta de calculatoare, de tehnică, dar și de limba engleză. „Împăratul muștelor“ e primul spectacol pe care l-am văzut, tot cam pe-atunci, cu o distribuție exclusiv feminină – e vorba despre un spectacol făcut de Ada Lupu Hausvater, care m-a impresionat la momentul ăla și a însemnat întâlnirea mea cu Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Cel mai mult a contat faptul că știam că trupa de teatru a liceului meu merge la niște festivaluri în limba engleză și mi se părea un mediu super bun în care să-mi îmbunătățesc skill-urile, să cunosc oameni noi. Iar după vreun an și jumătate, spiritul meu de lider a devenit super prezent și am ajuns, până la urmă, să conduc trupa de teatru a Liceului „Petru Rareș” din Piatra Neamț. Așa au început să-mi placă, de fapt, teatrul și actoria. Pentru că la început am făcut facultatea de actorie, având-o profesoară pe Sanda Manu, dar apoi, în urma unor experiențe neplăcute legate de niște audiții, am hotărât (sfătuit și de doamna Manu) să mă îndrept spre regie, la UNATC, unde am fost la clasa profesorilor Tudor Mărăscu (licență) și Ducu Darie (master). 

 - Care sunt regizorii care v-au influențat cel mai mult stilul?

- M-am bucurat foarte tare acum, recent, în festivalul pentru publicul tânăr organizat de Teatrul Excelsior la București, de spectacolul lui Thomas Ostermeier „O istorie a violenței“ și mi-am adus aminte de acele momente importante, formatoare, din cadrul edițiilor FNT când am văzut „Hamletul“ lui Ostermeier, în Sala Mare a Teatrului Național, înainte ca aceasta să fie renovată, „Hey Girl!”, al lui Castellucci, „The Sound of Silence“, al lui Hermanis, și apoi „Sonetele“ lui Bob Wilson, la Craiova. Au fost cred eu, câteva spectacole majore care au venit invitate în diverse festivaluri, și ele au însemnat poate uneori și un mic șoc cultural (dacă nu e prea mult și prea pretențios spus). Dar a fost vorba despre tipul ăla de spectacole care îți dau o energie atât de bună și care te fac să-ți dorești să te duci a doua zi la repetiții și să devii și tu mai bun, ca regizor, ca artist.

 - Cum dezvoltați conceptul unei piese de teatru?

- Cred foarte mult în echipă și în dialog. Partea cea mai dificilă este cea de alegere a textului și a proiectului. Și apoi, pe partea de concept, mi se pare că ideile cele mai bune vin sau îmi vin atunci când echipa este potrivită proiectului, iar ele se nasc împreună cu dramaturgul, cu scenograful, compozitorii, artiștii video etc. Lucrurile funcționează cel mai bine în contextul ăsta de lucru în care intrăm în dialog.

- Sunteți apreciat drept unul dintre cei mai creativi regizori tineri, de obicei folosiți multă tehnologie și proiecții video în spectacolele dvs.

- Acest lucru este valabil doar pentru unele spectacole, în altele nu folosesc deloc tehnologii recente. Proiectele dictează tipul de estetică sau tehnologia folosită, așa că situația diferă de la caz la caz. 

- Cum decideți ce tehnologie sau ce tehnici să folosiți pentru a spune o poveste? Cum vă adaptați la evoluțiile tehnologice din teatru?

- Acest lucru depinde foarte mult de proiect, de povestea pe care vrem să o spunem pe scenă și cred că lucrurile se nasc destul de organic – în funcție de publicul căruia ne adresăm și în funcție de cum simțim noi ca echipă sau eu ca regizor că acea poveste trebuie spusă.

Cred că lucrurile se nasc organic și foarte rar se întâmplă ca o anumită tehnică sau vreo tehnologie pe care îmi doresc să o testez să impună căutarea textului sau a proiectului într-o anumită direcție. Dimpotrivă, căutările sunt pentru a găsi cele mai bune moduri în care să spunem o poveste, să transmitem o emoție, iar mecanismele sceno-tehnice sau new media sunt niște vehicule pentru această emoție, nu scopul în sine.

- Care considerați că este cea mai mare realizare a dvs. ca regizor până în prezent?

- În perioada asta sau în ultimii ani m-a interesat cel mai mult să găsesc un echilibru între munca mea ca regizor, viața personală și un tip de sănătate fizică și mentală pe care de multe ori am neglijat-o în perioadele mai intense de lucru. La acest aspect nu am ajuns încă să fiu mulțumit. Dar ceea ce îmi propun ca regizor, pe plan artistic, aspectul care mă interesează și la care sunt mereu atent, este că încerc să nu apelez la aceleași mijloace, de fiecare dată, să nu repet rețete, să nu mă blochez în anumite estetici sau stiluri. Și să reușesc să mă provoc de fiecare dată, atât cât pot și, păstrând proporțiile, să mă reinventez și să nu mă limitez la o anumită formulă. La acest capitol mă declar momentan mulțumit.

- Cum gestionați critica și feedback-ul, fie el pozitiv sau negativ?

- Citesc cronicile sau comentariile, în măsura în care pot, și intru în contact cu receptarea critică a spectacolelor pe care le regizez. Mă interesează perspectiva cuiva din afară care uneori leagă lucrurile sau le teoretizează mai eficient decât poate că le-am gândit eu în momentul creației sau poate găsește valențe noi, ori subliniază niște lucruri pe care le-am resimțit și eu în procesul de lucru. Cred foarte tare în dialog și, atunci când feedbackul e unul constructiv sau dezinteresat, fie el pozitiv sau negativ, îl apreciez.

- Există vreo lecție valoroasă pe care ați învățat-o dintr-un proiect anterior?

- Da, cred că cea mai importantă lecție, pe care am învățat-o, destul de târziu, dar cred că am învățat-o totuși foarte bine, este aceea de a spune NU – când instinctul îmi spune asta și de a spune NU atunci când lucrurile nu se concretizează într-o direcție în care să cred.

De asemenea, de a pune un stop proiectelor atunci când nu anticipez că merg în direcția bună. Mi se pare o lecție foarte valoroasă, pentru noi toți – să fim atenți la modul în care contextul în care suntem, un anumit tip de relații sau de reacții de care ne temem ne pot trage într-o direcție în care nu vrem să mergem, în care nu ne simțim bine. Și cred că e mai important să facem lucruri în care credem decât să ducem povara asta a vinovăției care ne împotmolește în proiecte sau situații în care n-am vrea să ne aflăm. 

A consemnat Maura ANGHEL