„Scriitorul trebuie să aibă o condiţie fizică foarte bună”

„Scriitorul trebuie să aibă o condiţie fizică foarte bună”

Catherine Lovey este o scriitoare de limbă franceză, născută în 1967 în Elveţia. A studiat relaţiile internaţionale şi mai târziu criminologia. A lucrat ca jurnalistă în presa scrisă, specializându-se în economie şi finanţe.

Primul său roman, „L’homme interdit”, apărut la Editura Zoe, în 2005, pune în scenă un afacerist a cărui soţie a dispărut şi care trebuie să se ocupe de copii şi de casă. Au apărut ulterior „Cinq vivants pour un seul mort” (2008), „Un roman russe et drôle” (2010) şi „Monsieur et Madame Rivaz” (2016), tradus şi în limba română („Domnul şi doamna Riva”, 2017). Scriitoarea publică articole pe blog, cronici originale şi începe să scrie texte pentru teatru, unde pune în scenă mai ales voci feminine: „Revenantes”, „Texte pour une comédienne seule”, „Chute de guerrier”.

Prezentă la Iaşi cu ocazia Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere, Catherine Lovey ne-a vorbit despre convingerile sale de scriitoare, despre începutul carierei literare şi despre fericirea pe care o simte atunci când are ocazia de a le vorbi oamenilor despre cărţile sale.

- În procesul de formare şi afirmare a unui scriitor, tinerii au nevoie să-şi verifice potenţele, să-şi cristalizeze scrisul, ideile şi poziţiile într-o atmosferă favorabilă în acest sens... În ceea ce vă priveşte, cum a fost începutul?

- Nu sunt o teoreticiană a scrisului şi a stilului. De când eram mică, am citit foarte mult şi am scris foarte devreme. În mod paradoxal, cristalizarea scriiturii s-a realizat printr-o renunţare la scriere. Atunci când am împlinit 24 de ani, am distrus manuscrisele pe care le scrisesem până atunci, deoarece îmi spusesem că nu mai există loc şi pentru scriitură, literatură în viaţa mea, care era împărţită între lucruri şi familie. Mi-am dat seama la un moment dat că nu voi putea să îmi continui viaţa asta, să lucrez ca jurnalist, o muncă care îmi lua foarte mult timp şi, totodată, să mă ocup şi de familia mea, scriind în acelaşi timp. Dar nici fără literatură nu puteam să trăiesc. Aşa că am luat decizia de a-mi reorganiza viaţa şi m-am mutat undeva la munte, într-un loc foarte simplu, unde nu era nevoie să câştig un salariu important pentru a-mi trăi viaţa. Am devenit jurnalist independent; în felul acesta s-a operat această cristalizare a scriiturii. A fost un act extrem de fizic. Şi pentru că am luat aceste decizii cu privire la viaţa mea profesională, am putut să public primul meu roman, în 2005, Omul interzis, la vârsta de 38 de ani.

- Totodată, când eraţi la începutul carierei literare aţi avut vreo presimţire sau prefigurare a viitorului strălucit pe care urma să îl aveţi?

- Nu, şi nici acum nu simt acest viitor, nu am avut niciodată această premoniţie a succesului. Eu cred că orice scriitor îşi doreşte să fie citit şi este ceea ce simt şi eu. Munca mea este extrem de solitară. În afară de viaţa de familie, care este foarte importantă în opinia mea, petrec foarte mult timp concentrându-mă asupra textelor pe care le scriu, şi nu mă gândesc la succes. Însă, pe lângă momentele solitare ale creaţiei, sunt foarte fericită atunci când am ocazia de a ieşi, de a le vorbi oamenilor despre cărţile mele. Nu ştiu cum arată în haine româneşti romanul Domnul şi doamna Riva... Din acest punct de vedere, cred că rolul traducătorului este unul extrem de important, pentru că el este un intermediar între text şi publicul străin. Ajută textul să trăiască în altă limbă.

„Scriitura pare să creeze ea însăşi personajele, iar eu nu sunt ca un judecător”

- Consideraţi că valurile pe care le face literatura astăzi sunt precum cele din trecut, când se promovau altfel valorile şi ajungeau la vârf cele mai recunoscute public?

- Cred că în zilele noastre scriitorii se gândesc mult mai mult la succes, la cifre şi mai puţin la valoarea literară. Tocmai din acest motiv ar trebui să ne întrebăm mai mult ce este literatura, care este rolul ei în viaţa noastră, iar faptul că nu ne punem aceste întrebări în mod serios este o pierdere importantă. O dramă, aş putea spune. Cred că literatura ne ajută să ne înţelegem unii cu alţii. În inima literaturii se găseşte omenescul, este vorba despre ceea ce constituie forţa sau slăbiciunea noastră, laşităţile, tristeţile, fie că suntem români, elveţieni sau ruşi. Este important să nu vorbim doar despre construcţia unei cărţi, despre succesul acesteia, sau dacă a avut succes autorul, ci despre ceea ce se află în inima literaturii. Lumea de astăzi este extrem de neliniştită, şi va deveni şi mai neliniştită în ziua de mâine, de asta ar trebui să ne întoarcem la text, nu să ne certăm unii cu alţii, să fim acolo unde putem găsi o deschidere culturală şi spirituală. Este important să nu citim doar rezumate sau interviuri superficiale, cu întrebări de genul cum v-aţi trăit succesul, sau în câte limbi a fost tradus textul dumneavoastră, ci să ne întoarcem la lucrurile importante. Cartea aceasta, de exemplu (Domnul şi doamna Riva - n.r.) vorbeşte despre nefericirea personajului, despre disperarea lui, oare aceasta mă emoţionează, este şi nefericirea şi disperarea mea? Domnul şi Doamna Riva, personajele acestui roman, nu-şi fac iluzii, nu îşi doresc să se extazieze în cor şi să fie fericiţi la comandă, preferă să admire lucrurile simple din jurul lor. Ei au o justeţe de gândire şi o atitudine ce sunt anacronice în ziua de azi, aruncând o lumină crudă nu numai asupra societăţii contemporane, ci şi asupra imensei risipe în sens ecologic. Lucrurile astea erau importante odinioară, astăzi parcă înotăm aşa uşor şi superficial printre ele, iar eu spun asta fiind o foarte bună înotătoare.

- Ce anume vă orientează în stabilirea tematicii şi a ideilor în procesul artistic de derulare a naraţiunii?

- Nu îmi aleg ideile. Vorbim despre o scriitură care se naşte independent de voinţa mea. La Domnul şi doamna Riva am văzut deodată personajele acestea două şi mi-am spus: ce mă fac eu cu bătrânii ăştia doi? Este adevărat că lucrez foarte mult scriitura, muncesc foarte mult atunci cînd scriu, însă nu ştiu niciodată cum va arăta viitorul meu paragraf sau următorul capitol. Scriitura pare să creeze ea însăşi personajele, iar eu nu sunt ca un judecător, eu îmi însoţesc personajele, atmosfera, peisajele, şi este adevărat că uneori îmi displac, nu îmi place ceea ce fac sau spun ele.

„Lucrez scriitura cu foarte multă minuţiozitate, cu toată forţa, pentru a crea ceva de calitate”

- Dacă aţi avea posibilitatea de a rescrie oricare dintre cărţile dumneavoastră, pe care aţi alege-o şi de ce?

- Faptul că acord atâta libertate personajelor mele nu înseamnă că nu lucrez scriitura cu foarte multă minuţiozitate, cu toată forţa, pentru a crea ceva de calitate, iar atunci când aceasta capătă forma finală nu înseamnă că ea este perfectă, că nu aş fi putut să fac mai bine, însă aceasta este forma la care a ajuns şi o accept. Nu rescriu şi nu doresc să rescriu. Eu cred că scriitura, care este un proces extrem de lung, îmi va permite întotdeauna să merg mai departe cu o altă poveste, oarecum să îmi îmbunătăţesc scrisul, asemenea unui muzician care îşi îmbunătăţeşte tehnica de zi cu zi. Totodată, sunt de părere că scriitorul trebuie să aibă o condiţie fizică foarte bună. Instrumentul meu nu este vioara, de exemplu, ci corpul meu, creierul meu, mintea mea, eu sunt un atlet al scriiturii, tocmai din acest motiv cred că este important să merg, să respir, să înot, pentru ca trupul meu să fie cât mai în formă.

- Care vă sunt primele reacţii pe care le aveţi când ţineţi în mână exemplarele proprii?

- Sunt întotdeauna foarte emoţionată. Cred că în interiorul unei cărţi se găseşte ceva extrem de viu şi de fragil, iar atunci când cartea apare, oarecum îi dau drumul în lume, şi sper că în interior cartea mea să aibă suficient de multă energie şi forţă pentru a-şi continua viaţa. Eu o însoţesc pentru un timp, aşa cum dai mâna unui copil, dar sper ca romanul meu, cartea mea să aibă suficientă forţă pentru a avea o viaţă adevărată.

- Sunt multe voci care susţin că este foarte greu ca după ce ai scris o carte de succes, să poţi veni imediat cu o altă carte uluitoare. Cum stau lucrurile, de fapt?

- Nu cred că succesul este cel care este cu adevărat important, ci dificultatea de a trece de la o carte la alta. Ştiu că sunt mulţi scriitori care reuşesc să îşi însoţească cartea pentru un timp, şi deja scriu la cartea următoare. Însă eu nu funcţionez în acest ritm. Există un timp al aşteptării, un timp între cele două cărţi în care simt nevoia să practic un alt tip de scriitură. Cei care sunt scriitori francofoni pot intra pe site-ul meu, acolo vor găsi cronici, piese de teatru, am un şi blog. Aşadar, nu pot continua imediat lucrul la o altă carte, şi vă explic de ce. Lucrul la un roman durează mai mulţi ani, iar astăzi parcă nu mai avem noţiunea aceasta de lucrez de mai mulţi ani la ceva, astăzi unitatea de măsură este luna, mai degrabă... Imaginaţi-vă, odată ce mă concentrez pe scrierea unui roman timp de câţiva ani, ulterior am nevoie să respir, nu pot plonja imediat în romanul următor, trebuie să trăiesc şi eu un pic.

„De fiecare dată mă întreb dacă voi reuşi să termin ceea ce am de scris”

- Se spune că dependenţa de cărţi se tratează cu cărţi. După ce criterii vă alegeţi ceea ce doriţi să citiţi?

Există două tipuri de lecturi pe care le aleg în funcţie de momentul în care citesc. Pe de o parte sunt scriitorii pe care îi citesc atunci când scriu, care trebuie să mă însoţească, să mă ajute în procesul de scriere. De fiecare dată mă întreb dacă voi reuşi să termin ceea ce am de scris, întotdeauna apare această întrebare. De exemplu, atunci când am scris Domnul şi doamna Riva, scriitorul care m-a însoţit cel mai mult a fost Robert Musil, dar bineînţeles au fost şi alţii. Eu cred că trebuie să căutăm la ceilalţi scriitori acea forţă de care avem nevoie pentru a termina cartea. Există o comunitate de destin, eu cred că simţi în scriitura celorlalţi etapele prin care treci şi tu - disperarea, bucuria, oarecum scrii cu ajutorul celorlalţi. Să vă dau o imagine legată de alpinism. Atunci când urci pe un munte, muntele fiind scriitura, urci pe o coardă, şi sunt mai mulţi care urcă muntele în acelaşi timp cu ajutorul ei. Astfel văd eu procesul de scriere, depinzi de colegii tăi scriitori. Apoi, există acele cărţi, acei scriitori care îmi cad în braţe, mi se întâmplă să intru într-o librărie şi să văd anumite cărţi care par că îmi fac semn. Accept întotdeauna aceste semne, nu ştiu de ce la momentul respectiv, însă în timpul lecturii înţeleg pe deplin totul. Iar ultimul scriitor care mi-a făcut cu mâna este Elias Canetti, cu jurnalul său.

- În ceea ce priveşte literatura română, aţi citit cărţi scrise de autori români?

- Am citit puţine cărţi de literatură română. L-am citit pe Emil Cioran, iar acum citesc un roman de-al Gabrielei Adameşteanu, care se numeşte Provizorat, este despre perioada comunistă. Îmi propun totodată să citesc Pădurea Spânzuraţilor, deoarece această carte a fost tradusă şi în limba franceză. Călătoria în România îmi va permite, cu siguranţă, să mă familiarizez sau să aud şi de alţi scriitori români.

- Din perspectiva dumnevoastră, ce vă diferenţiază de ceilalţi scriitori?

- Las cititorii să găsească un răspuns la această întrebare.

A consemnat Florentina SANDU