„Un actor comic nu-şi râde viaţa” FOTO/ VIDEO

Născut pe 28 aprilie 1957, la Iaşi, Teodor Corban a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1985, la clasa prof. Dem Rădulescu - Dragoş Galgoţiu. Între 1985 şi 1988 a jucat pe scena Teatrului „V.I. Popa” din Bârlad, apoi la Teatrul Dramatic din Constanţa. Din 1989 este actor al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi. Publicul îl cunoaşte, de asemenea, ca actor de film, din producţii precum „A fost sau n-a fost?”, în regia lui Corneliu Porumboiu, „4,3,2” şi „După dealuri” de Cristian Mungiu sau „California Dreamin’” al regretatului regizor Cristian Nemescu. În 2015, vor fi lansate nouă noi filme în care are partitura principală: „Aferim”, în regia lui Radu Jude, şi „Un etaj mai jos”, regizat de Radu Muntean. Printre cele mai recente spectacole în care joacă pe scena Naţionalului ieşean se numără „Iaşii în carnaval” de Vasile Alecsandri (regia Alexandru Dabija) şi „Prăpădul” de Attila Bartis (regia Lucian Dan Teodorovici), iar din ianuarie 2015 îl veţi regăsi în „O scrisoare pierdută” - un spectacol de Mircea Cornişteanu.

 

Teodor Corban a avut un an plin: este eroul a două noi filme românești, care urmează să apară în 2015, iar cu partitura din „Acasă, în miezul verii”, spectacol al Teatrului Naţional Iaşi, a cucerit Premiul pentru Cel mai bun Actor la Festivalul de Dramaturgie de la Braşov (noiembrie 2014).

- Vă mai emoţionează premiile? În ce moment al carierei vine această nouă confirmare pentru deja celebrul actor Teodor Corban?
- Pe mine m-a mirat premiul acesta, pentru că nu am o partitură foarte amplă în spectacol. Claudiu Goga e un regizor foarte bun şi a făcut ca şi personajele mai puţin importante să aibă carne. Toţi au destinul lor în piesa asta, toţi au dramele şi momentele lor penibile, comice, şi e păcat să le tunzi, să le ciufuleşti, ca să rămână mai în faţă un alt personaj. Totul se întâmplă într-o casă spectaculoasă, e ca şi cum ai lua de la un bloc faţada şi ai vedea ce se întâmplă în fiecare familie. Ba drame, ba lucruri îngrozitoare, iţele se înnoadă, se desfac...

- Există un film din 2013, după textul acesta, „August: Osage County”. L-aţi văzut înainte să jucaţi rolul „Charlie Aiken”?
- Ştiam că există, dar n-am vrut să-l văd, am înţeles că acolo totul era axat pe cele două personaje principale, jucate de Meryl Streep şi Julia Roberts, ceilalţi apăreau şi dispăreau repede. N-am vrut să văd, să nu iau clişee. Vrând-nevrând, rămâne undeva prin străfundul capului câte ceva şi nu vreau să repet.

- Cum aţi descrie tendinţa regizorilor de a marşa mai mult pe o imagine de ansamblu decât pe partiturile actorilor?
- Aceasta e o mare suferinţă de-a mea! De nişte ani s-a instaurat un fel de dictatură a regizorului asupra teatrului. Când eram eu „mai mic”, la facultate, mi s-a spus că teatrul este un triunghi. O îmbinare armonioasă între text, regie şi actorie. Aşa era pe vremea aceea. Acum, se pare că unul din vârfurile triunghiului le domină pe celelalte şi nu cred că de folos teatrului. Niciunul dintre vârfurile acestea nu are voie să fie mai sus. Eu nu văd teatrul fără actor. Nu mai este teatru, e altceva!

- Spuneaţi cândva că, fiind studentul lui Dem Rădulescu, în primul an de facultate aţi râs, apoi l-aţi descoperit ca fiind foarte sever, autoritar. Aţi simţit vreodată că staţi în umbra lui?
- Era o problemă la Dem Rădulescu, eram toţi în umbra lui! Celor care absolveau la clasa lui li se spunea „Bibănei”. Personalitatea sa era atât de puternică, încât imprima până şi tonurile. După cum vorbeau studenţii, şi pe stradă dacă îi auzeai puteai să spui: „Asta e de la Bibanul!”. Clasa mea a încercat să se rupă de mitul acesta. Şi nu era doar mit, era şi ceva real! În primul an şi jumătate am râs, nu am învăţat nimic, apoi am început să iau în serios sfaturile lui şi să le prelucrez. Simt şi acum severitatea lui înfiptă-n mine, până-n prăsele.

„Cebutîkin Ivan Romanovici” – „Trei surori” de A. P. Cehov, regia: Cristian Hadji-Culea, Teatrul Naționai Iași, 2012

- Poate fi în acelaşi timp un actor şi comic, şi sever?
- Marii comici erau nişte oameni trişti în viaţa particulară, foarte serioşi şi riguroşi cu ei înşişi. Locul comediei e pe scenă. Un actor comic nu-şi râde viaţa. Râde de viaţa personajelor.

- Pe dumneavoastră cum v-aţi caracteriza? Ce fel de actor sunteţi?
- Când o să fiu eu mai actor decât sunt acum, îmi doresc să nu fiu etichetat drept actor de dramă sau de comedie sau actor care joacă anumite tipologii. M-am ferit de tipologii, încerc să joc cât mai divers, pentru că, altfel, se simplifică mijloacele. Sunt exemple nenumărate de actori celebri, care la viaţa lor au jucat un singur tip de personaj, prin care s-au remarcat, e adevărat, dar în care s-au înţepenit. Schimbau textul, schimbau decorul, dar ei erau la fel. Te laşi prins de rutină, dai de rugină şi devii actor mort.

„Jean”, în „Rinocerii” de Eugène Ionesco, regia: Claudiu Goga, TNI, 2011

- Aveţi o strategie pentru a fugi de rutină?
- Caut ca următorul rol să fie complet nou, cel puţin faţă de precedentul. Vreau să încerc senzaţii noi, personaje noi, situaţii noi. Doar astea te ţin viu. Regizorii mai comozi iau de-a gata: tu joci bine regi, oameni proşti sau ticăloşi şi te iau ca atare. Puţini mai au îndrăzneala de a încerca, puţini mai lucrează cu actorii şi reuşesc să-i pună în valoare chiar când nu sunt în cea mai bună formă. Mulţi merg pe căi bătătorite.

- Există o diferenţă netă între regizorii de film şi cei de teatru?
- Regizorii de film din aşa-zisul „nou val”, care iau premii afară, detestă teatrul ca fenomen. Nu merg la teatru sau intră şi pleacă împuşcaţi. Nu le place, li se pare o artă învechită, desuetă şi consideră că teatrul strică actorii. Ei îşi doresc actori care să joace firesc, ori teatrul uzează în mare măsură de mijloace teatrale, convenţionale. La noi nu se face şcoală de film, de aceea graniţa dintre teatru şi film este mai mult la îndemâna intuiţiei, a lucrului individual şi a voinţei proprii, decât a unor reguli. În film, mi s-a cerut să fiu cât mai natural, cât mai adevărat. Am încercat să elimin tot ceea ce simţeam că am zgură pe mine. Regizorii au fost destul de cerberi.

- Cine a fost „ăl mai” cerber?
- Pot să spun cine a fost primul - Corneliu Porumboiu, care s-a dovedit a fi destul de drastic în privinţa mijloacelor de expresie a actorilor. Într-o zi, m-a oprit pe stradă un vecin: „Te-am văzut, domnule, aseară, la televizor”. Unde?, zic. „Dădeai un interviu, vorbeai despre revoluţie”. A!, zic, nu, era un film artistic. „Nu domnule, erai la un talk-show de-asta, despre revoluţie. Îmi plăcea că erai combativ”. L-am păcălit! Cam asta se cerea actorului de film.

- Publicul vă ştie şi din nişte reclame...
- După ani de meserie în teatru şi în film, oamenii mă salutau pe stradă, că mă ştiau din reclame. Pe mine m-a întristat treaba asta. E bine când te salută omul din senin pe stradă, umfli pieptul, te bombezi! Dar când afli pentru ce te felicită, te dezumfli brusc. Reclama e un act semiartistic, pe care actorul îl face pentru bani. Nu ai mână liberă să faci mare lucru, eşti foarte limitat. Acolo eşti ales mai mult pentru tipologie sau pentru că „dai textul bine”. Trebuie doar să ai norocul să fii distribuit. Într-o zi sau două câştigi mult mai mulţi bani decât într-o lună la teatru. În general, publicul nu are un oprobriu pentru treaba asta. Dimpotrivă. Mă felicitau rude, prieteni, „Bravo, mă, te-am văzut într-o reclamă, eşti tare!”. I-am lăsat, aşa, să creadă că sunt grozav!

„Şătrarul Săbiuţă” – „Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri, regia: Alexandru Dabija, TNI, 2012

- Ce v-a determinat să visaţi la profesia de actor?
- Am mai spus, dar mai spun, că deşi e un lucru prozaic şi jenant, face parte din viaţa mea. Ca să chiulesc de la şcoală!

- Şi dacă eu nu vă cred?
- Am martori! O şcoală întreagă ştia că eram un mare chiulău!

- Nu, eu cred că teatrul era deja „instaurat”!
- S-a întâmplat să recit o poezie patriotică şi m-a văzut o domnişoară de la şcoala de Arte, care a zis „Hai, că pari talentat!”. Am început să cred şi eu. Aşa am făcut teatru. E adevărat că teatrul şi filmul mi-au plăcut de mic...

- Părinţii vă voiau inginer, în spiritul vremurilor?
- Nefiind un elev eminent, ei îşi doreau să dau la un liceu de la care să ies cu o meserie, să nu mor de foame. Nu ştiau dacă mai departe voi intra la facultate, că se intra greu pe vremea aia. Când le-am zis de teatru, săraci cum erau ei, m-au încurajat, au făcut eforturi să mă ţină la facultate. Asta poate şi pentru că ei m-au dus la teatru, în copilărie. Pe la 5-6 ani, l-am văzut pe Miluţă Gheorghiu. Mi-a plăcut Miluţă, mi-a plăcut calul lui Miluţă, mi-a plăcut sala, era ceva fabulos, parcă vedeam raiul.

- Ce profesii aveau părinţii dumneavoastră, cei care v-au dus să vedeţi „raiul”?
- Muncitori. Oameni simpli. Mama venea dintr-o familie considerată de chiaburi şi nu a avut voie să facă şcoală, dar avea afinităţi culturale. A refulat prin mine, fiind singurul copil.

- În „Acasă, în miezul verii” jucaţi cu fiica dvs, Ioana, actriţă cunoscută deja publicului de teatru din Iaşi. Aţi avut emoţii şi pentru ea?
- Cel puţin la primele repetiţii, nu eram atent deloc la ce făceam eu. Eram „geană” pe ea, să văd ce face. Nu i-am dat nicio indicaţie, foarte rar câte un mic detaliu, dacă m-a întrebat ea. I-am spus: Mergi pe mâna regizorului, omul te-a ales, eşti mare, te descurci. De altfel, am prevenit-o că teatrul e o junglă, cu atât mai mult în perioada asta, când e inflaţie de actori. Există şi o butadă: „De ce să iei actori din provincie? Arunci o piatră prin Bucureşti şi sigur nimereşti un actor”. Atât de mulţi sunt... Eu nu sunt genul să te împing de la spate. Poate dacă ar fi să te împing să lucrezi la birou, aş face-o, dar pe scenă te vede toată lumea. Pentru un tânăr actor e obligatoriu să joace. Du-te la teatru, du-te în hrube, în beci! Actorul care nu joacă moare! 

- V-aţi simţit vreodată încolţit de o astfel de „moarte”?
- Actorul e precum e calul. Calul e făcut să alerge, de asta şi doarme în picioare. Fără efort, calul moare. Aşa e şi actorul...

- Imaginea aceasta este foarte credibilă, venind de la un actor care a învăţat să călărească la 57 de ani, pentru un rol în film.
- Fiind foarte la început, mi-au dat o iapă borţoasă, puţin surdă, chioară de-un ochi, dar m-am descurcat! Am început la un hipodrom la Iaşi şi am continuat la Bucureşti pentru filmările de la Radu Jude, „Aferim”, un film de epocă despre rromii robi. 90 la sută din film sunt călare. Vreo lună şi jumătate am stat numai pe cal, mi-am modificat şi oasele. Norocul meu a fost că am trecut repede la alt film, „Un etaj mai jos”, de Radu Muntean, o poveste a zilelor noastre. Este un film psihologic, aşa cum nu prea s-a făcut în România. Sunt foarte curios să văd cum au ieşit, ambele filme vor fi lansate în 2015, după ce vor fi înscrise într-un festival-două.

 

„A fost sau n-a fost?”, regia Corneliu Porumboiu (2006)

- Vă e dor de Cannes, de covorul roşu?
- Noi am fost pe covorul albastru, dacă e să fim foarte exacţi, dar da, mi-e dor de aplauzele din sala de la Cannes, de la finalul filmului „A fost sau n-a fost”. Sala în picioare, cu vreo două mii de oameni care să aplaude zece minute şi să ne salute apoi pe stradă, acesta a fost Cannes-ul visurilor!

- Cum faceţi să vă dezbrăcaţi de un personaj, ca să intraţi în altul?
- Actorii nu sunt nişte oameni speciali, cu un creier în plus sau aşa ceva. Suntem oameni normali. Când joc sunt personajul, când ies din scenă redevin eu, nu-mi propun să mă găsesc, nu mă caut prin cabină. Nu joc în transă, sunt un om foarte normal, spre banal, uneori.

- Mergeţi la cumpărături, spălaţi vase, daţi cu aspiratorul?
- Oho! M-am mutat la ţară şi spăl şi glodul de pe cizme, tai lemne, fac focul...

- Casa la ţară e unul dintre visele împlinite?
- A fost o obsesie. Acum am mici regrete când plouă, că n-am terminat de aranjat grădina, în rest, e foarte frumos. Am nevoie de izolare. Stau mult timp lângă oameni şi nu întotdeauna mă încarc pozitiv. Oamenii au probleme, sunt trişti, sunt isterici. Am un loc frumos acolo... Am făcut o casă ţărănească şi mă uit aşa spre oraş, cum îmi imaginez că se uita Creangă! Văd Iaşul departe, luminile, aeroportul, zic uite, acolo sunt oamenii, cu problemele lor... E o terapie.

- Există mai multe forme de însingurare?
- Eu pe asta o ştiu, însingurarea între oameni.
Gina POPA

 

 

Ce vă place să faceţi în momentele de împăcare cu lumea?
„Scriu. Nu ştiu dacă sunt poezii, sunt nişte aiureli, nişte „jucărele” de-ale mele. Le-a mai citit unul-altul, scriitori care au rămas uluiţi şi m-au întrebat de ce nu le public. O să le agăţ prin crengi, într-o zi, şi dacă mai place cuiva jocul meu, o să le citească în pădure. Nu trebuie să mă iau prea în serios”.

 

Sursa foto: Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași