„Un dascăl adevărat trebuie să fie deschis şi orientat către celălalt”

În discursurile publice au apărut, în ultima perioadă, sintagme care ridică semne de întrebare. „Criza de valori”, „Criză în educaţie”, „Reformă coerentă în sistemul educaţional”, „Soluţii pentru un învăţământ de calitate”. Am încercat să aducem lămuriri şi am discutat despre toate aceste lucruri cu prof. univ. dr. Constantin Cucoş, directorul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

- Ce este valoarea, domnule profesor?
- Valoarea rezidă tocmai din raportul care se naşte dintre această producţie spirituală şi cei care o zămislesc dar, mai cu seamă, cei care o receptează. Valoarea nu e în afara noastră, ci în noi, în cea mai mare parte. Noi aureolăm valoric lumea, bună sau rea, din jur. Este adevărat că asistăm la o criză de valorizare a valorilor. Nu mai suntem pregătiţi – sau nu ne mai interesează valorile înalte, autentice. „Vânăm” mai degrabă valori pragmatice, utilitare, consumiste, circumstanţiale, fugitive.

- Există într-adevăr o criză de valori?
- Aş spune mai degrabă că este o criză de receptivitate şi de poziţionare faţă de valori şi nu de o „producţie” a acestora. Sub aspectul generării, nu cred că asistăm la un declin. Creativitatea e o constantă care se manifestă în istorie, indiferent de contexte, vremuri şi se materializează multiform în opere culturale de toate genurile. Alchimia subiectivă, transfigurată în artă, de pildă, nu poate fi stăvilită, camuflată, iese la suprafaţă şi se concretizează în multe opere artistice contemporane.

- Şi totuşi, avem nevoie de valoare, indiscutabil. Cum îi ajută un pedagog pe tineri să le aleagă?
-- Noi nu „predăm” modele elevilor, ci moduri de găsire sau structurare a acestora, dacă se poate pe cont propriu. Nu există modele universale, care să se nimerească sau să fie valabile pentru toţi. Vorbim mai degrabă despre principii, idei, şi nu de modele concrete, pozitive de la sine. Un model devine valabil atunci când este operaţional, produce efecte pozitive la unii sau la alţii. Or, asta ţine de o dinamică greu de prevăzut, de surprins. Important este să ştii ce să cauţi şi ce ţi se nimereşte. Iar asta înseamnă un exerciţiu de auto-cunoaştere şi auto-responsabilizare. Sarcini, evidente, ale educaţiei.

- Dacă ar fi să ne uităm pe statistici, putem observa că în ultimii ani, rezultatele elevilor la final de ciclu de învăţământ (testare naţională, bacalaureat) sunt destul de slabe. Care ar putea fi eventualele cauze? Ce putem face?
- E posibil să asistăm la un declin sau la un nou mod al adolescenţilor de a se raporta la cunoaşterea predată în şcoală. Aici intrăm într-o discuţie complicată legată de schimbări de paradigme informaţionale şi culturale. Se manifestă, în mod cert, o exigenţă mai evidentă în raport cu aceste examene. Cred, mai degrabă, că astăzi trierea este mai riguroasă, mai obiectivă. Asistăm la o „developare” mai realistă a nivelului la care ne plasăm. Nu trebuie numaidecât să intrăm în panică. Nu nivelul învăţării a scăzut, ci gradul de exigenţă a crescut, ceea ce este un lucru bun. Credeţi că înainte de 1989 elevii aveau un nivel mai înalt de pregătire? În condiţiile în care şcolarizarea de zece clase era obligatorie şi raportările negative erau sancţionate? Decât să ne minţim singuri, e de preferat să privim realitatea în faţă. Este adevărat, performativitatea la nivel mediu a scăzut. De manifestă, cu aceeaşi vigoare, la nivelul unui segment de elevi - nici mai mare, nici mai mic decât în alte timpuri.

- Coordonaţi un departament implicat în pregătirea personalului didactic. Care ar putea fi definiţia unui dascăl perfect?
- Vă dezamăgesc -- nu există dascăl perfect, ci dascăl care accede, caută perfecţiunea. Nici măcar profesorii de pedagogie nu devin modele pedagogice. A propos, cunosc profesori ce predau aşa ceva şi care, paradoxal, sunt contramodele de expunere sau relaţionare didactică... Întrebarea mă obligă să conturez totuşi un profil. Aş spus aşa: un dascăl adevărat trebuie să fie deschis şi orientat către celălalt, să fie pregătit să cuprindă şi să fasoneze o fiinţă în devenire, să fie empatic, să aibă ceva de spus în disciplina pe care o reprezintă dar şi la nivel de cultură generală, să fie încrezător, să ştie să motiveze, să valorizeze o predispoziţie sau o chemare, să se pună în umbră, să se retragă, la un moment dat, spre binele celuilalt.

- Sună aproape ca un jurământ. De altfel, eu cred că un dascăl are şi o misiune de apostolat. Mă întreb ce secrete stăpâneşte pentru a păstra vie dragostea pentru educaţie?
- Succesul în materie didactică este complicat. Una e să fii un dascăl plăcut şi adulat de către elevi şi alta e să fii performant, să devii dascăl de succes pe termen lung. Bine ar fi să ştii să le îmbini pe cele două. Nu întotdeauna un profesor popular are şi anvergură pedagogică. Proba de foc este rezultatul, efectul comportamental care apare cândva la cei pe care îi educi. Valoarea unui pedagog se stabileşte nu acum, ci mai târziu, în timp. „Răsplata” muncii educaţionale apare mai apoi. Dovadă că mulţi (foşti) elevi valorizează cu adevărat un comportament sau un dascăl când nu mai are de-a face cu acesta.

- Revenind la rezultate, foarte mult voci din sistemul de învăţământ românesc pun lipsa performanţei pe seama a tot felul de probleme -- de la infrastructura şcolară la salarii mici. Sunteţi de acord?
- Da, şi baza materială e un predeterminant al unei educaţii de calitate. La fel şi salariile profesorilor. În afară de această cauzalitate, intervine şi o criză statutară, de autoritate, datorată unui context mai larg, asupra căruia nu insist aici. Dar explicaţia principală a acestei involuţii rezidă în devalorizarea şcolii ca atare, în scăderea încrederii în parcursul şcolar şi în certificare. Beneficiarii direcţi, ca şi cei care îi susţin, părinţii, nu mai au încredere, şi au dovezi în acest sens, că educaţia te salvează, de înalţă, îţi creează premisele unei existenţe mai bune. Atâtea contra exemple sunt încât nici noi, pedagogii, nu ne mai încumetăm să susţinem că educaţia îţi schimbă statutul social. Totuşi, cred că e o criză trecătoare şi că vom ajunge la a1te stări de fapt. Până la urmă, timpul şi lumea fac ca tot ceea ce este valoros să fie scos la suprafaţă.

- Orice problemă are şi soluţii. Ce propuneri ar fi pentru un învăţământ de calitate?
- Un învăţământ de calitate ar trebui să vină cu o flexibilizare în aşa fel încât structurile de jos (şcolile, profesorii) să decidă circumstanţial, în cunoştinţă de cauză. Cu cât deciziile sunt mai centralizate şi trasate de sus, cu atât procesul va fi scurtcircuitat de efecte perturbatorii, perverse. E nevoie de o nouă cultură didactică, bazată pe responsabilitate şi deliberare circumstanţială, personală.

- Aţi ales să slujiţi educaţia. Cum au fost începuturile?
- După terminarea Facultăţii de Filozofie, psihologia şi pedagogia, erau incluse în acest câmp, şi după un stagiu de profesorat la nivel liceal, mi s-a propus să vin la universitate ca asistent, pe domeniul pedagogiei, lucru care s-a materializat imediat după 1989. Preocupări am avut şi mai înainte, aşa că mi-a plăcut acest traseu. A fost greu la început, de abia se înfiinţase acest domeniu de studiu, a fost mult de lucru, am fost nevoit să ţin la un moment dat două-trei cursuri noi pe săptămână. Domeniul a fost înfiinţat în 1991, dacă facem un calcul, din anul primei promoţii, în 1995, au absolvit de atunci cam 19 promoţii.

- Care au fost cele mai mari provocări ca director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic?
- A fost una singură: improbabilitatea, impredictibilitatea şi relativismul politicilor şi strategiilor de pregătire a profesorilor. Sunt director al acestei entităţi de mult timp şi cunosc toate formulele, experienţele, contrarietăţile, precarităţile dispozitivelor de pregătire a profesorilor care s-au perindat la noi. Eu nu am făcut decât să aplic ceea ce au gândit decidenţii, fiinţând câteodată ca un „tampon” între deciziile eterate şi rigide, venite de sus, şi constrângerile reale sau precarităţile survenite de jos.

- Cum funcţionează lucrurile acum?
- Nici acum nu este cum trebuie. Legea educaţiei stipulează că pregătirea profesorilor ar trebui să se realizeze prin masterul didactic. Ministerul persistă în formula veche, prin cele două niveluri de pregătire corelate cu nivelul de licenţă, respectiv master. Dacă mă întrebaţi cum se va face pregătirea cadrelor didactice de la toamnă, habar nu am. Un ultim ordin al ministerului care prelungeşte formula anterioară de formare expiră în câteva zile, iar ce va fi mai departe ţine de onor ministerul cu toată hotărnicia sau indecizia lui.
 

- Deseori vorbim cu profesionistul, dar mai puţin cu omul care dă valoare profesiei. Cine este omul Constantin Cucoş?
- Sunt un simplu om, ca mulţi alţii, cu certitudini, speranţe, dubitaţii, temeri. Uneori mi-i frică de ziua de mâine, dar acea zi mă determină, până la urmă, să cred că am greşit în prefigurările mele. Ca pasiune oarecum constantă mă aplec către frumos, acolo unde apare el. Cândva el era astâmpărat de pasiunea pentru pictură. Acum, printr-o preocupare pentru poze, pentru nimicuri sau fleacuri de toate zilele. Mă simt împlinit atunci când plivesc şi îngrijesc florile, descopăr noi animăluţe prin grădină, dau un sfat unui coleg legat de o idee sau un proiect, deschid o fantă de lumină în sufletul unui student, când predau sau descopăr ceva nou la un curs, propun un punct de vedere într-un articol sau într-o carte. Toate îşi au importanţa şi greutatea lor în compunerea şi continuarea acestei existenţe de azi, de mâine

- Educaţia este strâns legată de cultură şi are şi o componentă spirituală. Cum vedeţi o împletire armonioasă a celor trei elemente într-un sistem de învăţământ?
- Educaţia este un proces - cunoaşterea, cultura, spiritualitatea sunt conţinutul ei. Procesul şi elementele lui sunt intim legate. Spiritualitatea este „vârful ” culturii, consecinţa şi produsul ei. Ea presupune reflecţie, situare dubitativă, spirit reflexiv, depăşire a contingenţelor, atitudine, credinţă. Poţi să ajungi aici prin matematică, prin fizică, dar şi prin metafizică sau religie - dacă sunt inteligent şi bine predate. Formarea intelectului este bună, dar este necesară şi o înnobilare a spiritului. Educaţia presupune atât o formare a competenţelor practice, acţionale, dar şi a unor predispoziţii reflexive, valorizante. Nu sunt pentru o formulă unidirecţională - fie pragmatic-utilitară, fie formal-liberală. E nevoie de o educaţie integrală, rotundă: să ştim să acţionăm, dar să şi visăm.

Maura ANGHEL