„Urgenţele sunt o poartă permanent deschisă”

Interviu cu prof. dr. Diana Cimpoeşu, şefa UPU-SMURD Iaşi 

 

Diana Cimpoeşu este primul şi singurul profesor de Medicină de Urgenţă din ţară, motiv de mândrie pentru Iaşi. Pasionată de Medicină de mic copil, jucându-se de-a doctorul de la patru ani, a ales această profesie nobilă de care, spune cu mândrie, este foarte mulţumită. Lucrând de peste 20 de ani în serviciul de Urgenţă al Iaşului, în sprijinul pacienţilor din toată regiunea şi nu numai, profesorul, medic şef al Unităţii de Primire Urgenţe (UPU) de la Spitalul Judeţean de Urgenţe „Sfântul Spiridon” din Iaşi şi coordonator al SMURD Iaşi poate spune că ştie cel mai bine situaţia de aici. Despre începuturile sale, despre provocările meseriei, cazurile cel mai des întâlnite în UPU, nevoile Serviciului de Urgenţă din Iaşi şi alte lucruri interesante, aceasta a avut plăcerea de a povesti în cadrul unui interviu acordat cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei”.

- Practicaţi Medicina de Urgenţă de peste douăzeci de ani, făcând parte din prima generaţie care a terminat această specialitate. Aţi fost atrasă de mic copil de această profesie?
- Sunt dintre copiii care se jucau de-a doctorul de pe la 4 ani şi mi-am dorit asta cam tot timpul. Dar, prin clasa a X-a, îmi doream, aşa cum văd că-şi doresc şi adolescenţii din ziua de astăzi, mai multe lucruri. În afară de Medicină, voiam să aleg să devin critic literar, să fac Filologie şi, cea de-a treia opţiune, era să mă fac profesor de matematică. Mergeam la olimpiadele de matematică şi Limba Română şi îmi plăceau toate aceasta şi nu eram ferm hotărâtă ce să aleg. Însă, mama a fost farmacist, bunica a fost profesor de Biologie şi sunt două persoane care m-au direcţionat cumva atunci când un adolescent are nevoie. Întotdeauna o să ţin minte cuvintele bunicii mele cu care semăn: „E mai bine să te faci doctor, că profesor o să ai tu timp să fii”. Şi aşa a fost. În 2005 am devenit cadru didactic, şef de lucrări mai întâi, apoi conferenţiar şi, din 2014, profesor de medicină de Urgenţă şi spun cu laudă, şi încerc şi sper să n-o luaţi ca pe o lipsă de modestie, primul şi singurul profesor de Medicină de Urgenţă pe care îl are România, lucru de care sunt foarte mândră.
- De ce Medicina de Urgenţă şi nu altă specialitate? A fost aceasta prima şi singura opţiune?
- Am ales Medicina de Urgenţă din prima, pentru că m-a atras. A fost atunci prima dată în istoria României când a putut fi aleasă la Rezidenţiat Medicina de Urgenţă, ca specialitate. Am terminat facultatea în anul 1992, am terminat anul de stagiu obligatoriu cum era atunci, am dat Rezidenţiatul, am luat şi am ales Medicina de Urgenţă. Nu ştiam prea multe despre această specialitate atunci când am ales-o, cum nu ştia nimeni pe atunci în România, dar am învăţat pe parcurs. Apoi am început specialitatea în Iaşi, am dat concursul la Bucureşti şi mi-am ales atunci, prin repartiţie naţională, singurul post care exista în Iaşi, care a fost scos de Serviciul de Ambulanţă Iaşi. Astfel, un an am fost medic acolo, aşa am început, şi tot atunci am început şi primele misiuni pe elicopter, pentru că exista un elicopter la Serviciul de Ambulanţă Iaşi, în 1997. În anul acela am fost şi câteva luni manager, am ţinut interimatul, apoi, tot prin concurs, am ocupat postul de la „Sfântul Spiridon”.

- Lucrând de atâţia ani la Unitatea de Primiri Urgenţe din Iaşi, puteţi face o comparaţie între cum era cu câţiva ani în urmă şi cum e acum. S-a schimbat ceva radical, din punct de vedere al cazurilor? Care sunt urgenţele cu care vă confruntaţi acum cel mai des?
- În primul rând, numărul cazurilor este mult mai mare, pentru că Urgenţa e o poartă permanent deschisă, care este accesată de pacienţi şi atunci când trebuie, şi când nu trebuie. La început, aveam pe an 15.000 de pacienţi, în timp ce, în anul 2016, au fost peste 80.000. Nu trebuie să fie bariere aici, ci considerăm că, pentru a fi în regulă, porţile trebuie să fie deschise în altă parte. E vorba de cabinete, de centre de permanenţă şi clinici. Atunci când pacientul are alte opţiuni, nu se va îndrepta pentru toate problemele în Urgenţă. Din punct de vedere al cazurilor, a crescut numărul accidentelor rutiere şi gravitatea lor, a crescut numărul agresiunilor, a crescut numărul intoxicaţiilor, dar şi vârsta pacienţilor care se prezintă în Urgenţe. Ceea ce a crescut în număr clar şi evident este numărul urgenţelor oncologice. Nu am o cifră exactă, dar sunt de câteva zeci de ori mai multe. Am experienţa muncii în câteva Unităţi de Primire Urgenţe în alte ţări şi nu am văzut nicăieri atâtea cazuri care se descoperă în urgenţă cu neoplazii. Este un efect al lipsei de programe de prevenţie, a lipsei de educaţie, a felului unora dintre români care spun că dacă nu mă doare nimic, nu mă duc la doctor. Şi, când merg, stadiul bolii e deja înaintat.
- Au trecut Sărbătorile şi mă gândeam cum este pentru medicii urgentişti această perioadă. Aţi făcut gărzi de Sărbători?
- Am făcut şi Crăciun şi Revelion la UPU. Eu îmi puneam gardă pe elicopter mereu a doua zi de Crăciun. Îmi amintesc şi acum de un Revelion, când ne pregăteam să punem cozonacul, să ne pupăm, şi a venit un caz de edem pulmonar acut, care a trebuit intubat. Asta îmi amintesc de la ultimul Revelion de la spital. Evident că am lăsat tot şi ne-am ocupat de pacient.

„Sunt mândră că oriunde sun, oriunde întorc capul, sunt oameni care s-au format aici”

- În timpul liber cum sunteţi? Lăsaţi deoparte meseria sau tot la asta vă gândiţi?
- Chiar la început de an, când mă aflam pe pârtie la Gura Homorului, am intervenit la un pacient căzut, cu o leziune de genunchi, posibil o fractură de rotulă şi o ruptură de ligament intern, aşa cum am putut să pun diagnosticul pe pârtie, pe care l-am imobilizat cu ajutorul Salvamontului. I-am recomandat un medicament puternic pentru durere şi apoi am sunat la UPU Suceava, unde era una din cele mai tinere specialiste, absolventă de-a noastră, de anul acesta, căreia i-am spus că i-am trimis pacientul pentru radiografie şi consult ortopedic. Deci, şi când sunt în vacanţă nu mă părăseşte chestia asta, dar sunt mândră că oriunde sun, oriunde întorc capul, sunt oameni care s-au format aici şi sunt mândră de tot ce ei fac. Am crescut o echipă mare în toate Unităţile de Primire Urgenţe din Iaşi, Unităţile de Primire Urgenţe şi SMURD-urile din Moldova. O parte sunt şi la Bruxelles, şi la Birmingham, şi prin Franţa, dar cei mai mulţi sunt în Regiunea de Nord-Est.
- Care a fost cel mai dificil moment din cariera dumneavoastră?
- Cele mai dificile momente sunt, din păcate, cele două accidente aviatice. Momentele acestea au fost groaznice şi au fost singurele momente în care am simţit că nu mai pot merge mai departe. În rest, orice s-a întâmplat, am trecut peste. Amintirea zilei în care a trebuit, la cea de-a doua tragedie, să mă duc la Chişinău cu patru sicrie să-i aduc acasă, mă chinuie. Când am văzut-o pe Mihaela Dumea senină şi parcă era cu noi, dar era de fapt doar cu sufletul, şi când am ieşit de acolo era o zi cu ploaie, cu vânt, cu frig, toată lumea plângea, a fost de nedescris...
- După primul accident aviatic doar dumneavoastră v-aţi mai urcat la bordul elicopterului SMURD. Nu v-a fost teamă?
- Da, dintre medici doar eu m-am urcat, iar dintre asistenţi, marea majoritate. Mi-a fost teamă şi recunosc şi cred că frica este un sentiment omenesc. Eu, mereu când merg, fac un semn al crucii şi spun o rugăciune. Am avut şi eu momente de zbor dificile şi în România, şi în Republica Modova, cu vânt puternic, când am zis că nu mă mai urc în elicopter, dar am luat-o de la capăt.
- Câţi vor mai avea curajul să facă misiuni pe elicopter după cea de-a doua tragedie?
- Acum dintre cei care zburau continuă să zboare alături de mine, trei medici, doi au renunţat, în timp ce asistenţi medicali au renunţat mulţi. Avem şi colaboratori pe elicopter, care erau şi până acum şi care vor continua. Este vorba de un medic de la Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Militar Iaşi, unul de la Spitalul Judeţean Vaslui şi altul de la Spitalul din Roman. Ei ne-au declarat intenţia de a zbura în continuare. De asemenea, va fi şi un proaspăt medic specialist, rezidenta mea de cinci ani, care tocmai a intrat şi s-a decis să zboare, să facă misiuni.

„Trebuie să mergem mai departe de dragul sacrificiului lor”

- Cum s-a simţit lipsa elicopterului în această perioadă la Iaşi?
- Am fost uimiţi că din factorii de decizie din Iaşi, Bucureşti sau celelalte judeţe ale Modovei, ne-au transferat apeluri pentru elicopter fără să ştie că nu avem. Drept să să spun, la acel moment, nimeni nu avea puterea de a zbura. Perioada de doliu e şi o perioadă în care te aduni şi reuşeşti să regândeşti lucruri şi să spui că trebuie să continue misiunile acestea, pentru că, altfel, şi Mihaela Dumea, şi Gabi Sandu, s-ar fi jertfit degeaba. Şi, dacă ar fi fost aici cu noi, cred ar fi făcut acelaşi lucru, ar fi fost primii. Pentru ei, trebuie să mergem mai departe, de dragul sacrificiul lor. Sperăm însă să fie condiţii mai sigure de zbor pentru că, deciziile, din păcate, nu le ia echipa medicală, ci echipa de piloţi, astfel că echipa medicală îşi pune viaţa în mâinile lor. Cât nu a fost elicopter, multe solicitări s-au făcut la întâlnire, asta s-a întâmplat şi în noaptea de Anul Nou pentru pacienta cu traumă de la Vaslui, transferată la Spitalul de Neurochirurgie. De la Bucureşti, au mai fost aduşi cu avionul pacienţi arşi grav. Lucrurile se rezolvă până la urmă, cu un timp mai mare, câteodată cu dificultăţi de transfer pe cale rutieră, dar asta e.
- Îi lipseşte ceva Serviciului de Urgenţă din Iaşi, la acest moment? Vă doriţi ceva în mod deosebit?
- Aparatură medicală avem, pentru că facem eforturi şi am cheltuit toţi banii alocaţi. Niciodată nu am făcut împrumuturi de la Banca Mondială, iar fondurile de la guvernul elveţian sau alte surse au fost mereu cheltuite, pentru că la noi nu a contat dacă a fost sărbătoare, nu a contat nimic. De aceea, suntem uşor invidiaţi de alte specialităţi, pentru că avem tot ce ne trebuie din punct de vedere al aparaturii. Ce ne mai trebuie sunt maşini noi şi sperăm ca licitaţia care a fost deschisă de Crăciun de MAI, care gestionează maşinile SMURD, să însemne aducerea acestora, pentru că ne trebuie. E nevoie de înlocuirea întregului parc auto. Mai avem nevoie de un spital în care să fim cu toţii, de un spital regional, cu toate specialităţile şi în care să avem împreună acces la pacient cu cei de la Neurochirurgie, de la Ginecologie şi toate care încă nu se găsesc în această locaţie şi cu care colaborăm la distanţă. E nevoie permanentă şi de oameni şi avem 12 rezidenţi ai Iaşului, trei alegând Galaţiul şi sperăm că pe cei 12 îi vom convinge să rămână aici, pentru că avem nevoie de echipă permanentă. Mai avem nevoie de respectarea legislaţiei şi a protocoalelor, pentru că mulţi spun „Faceţi voi, că puteţi şi aveţi de toate”, dar nu aşa ar trebui să stea lucrurile. În afară de astea, să fim sănătoşi, tineri şi prieteni între noi.
A consemnat Roxana NĂSTASĂ