Amintiri din lumea păpuşarilor de la Iaşi

 De 25 de ani, „Peştişorul de aur” împlineşte cea mai mare dorinţă a actorilor Doina Iarcuczewicz şi Liviu Smântânică: aceea de a aduce bucurie în sufletele spectatorilor * câteva dintre multele amintiri din lumea păpuşarilor, istorisite în preajma zilei de 1 martie, sub spectrul aniversării celor 65 de ani de existenţă a Teatrului pentru Copii şi Tineret „Luceafărul” din Iaşi.

 

Liviu Smântânică: „Toată viaţa am jucat teatru şi am pictat”

- Cum a decurs prima dumneavoastră întâlnire cu Teatrul „Luceafărul”?
- Pentru mine, aceasta e stagiunea cu numărul 41, din 65 care au trecut. Deci, 41 de ani sunt ai mei, restul sunt ai lor! În anii copilăriei, părinţii mă duceau la Teatru, la sala din curtea Bisericii Catolice, he, he..., în vremuri străvechi. Acolo am văzut „Sânzâiana şi Pepelea” şi am fost foarte impresionat de modul în care a căzut turnul acela, în care stătea închisă Sânzâiana. Apoi, legătura mea afectivă cu teatrul s-a sudat când am văzut pe cineva pe o scenă şi am zis că eu aş vrea să fiu ca omul acela. În gimnaziu şi în liceu, am jucat - nu ştiu ce, dar am jucat! Scenete, spectacole...

- Ce v-a terminat totuşi, să urmaţi cursurile Facultăţii de Arte Plastice?
- Am fost studentul pictorului Dan Hatmanu, care de câte ori mă întâlneşte, îmi spune: „Liviule, ne-ai trădat!”. Şi eu, tot de fiecare dată, îi spun: Nu, nu v-am trădat, m-am îndrăgostit de altă artă, dar prima iubire nu se uită! Aşa că toată viaţa am jucat teatru şi am pictat. Fireşte, cochetând cu două arte, s-ar putea să nu fi făcut niciuna bine... Eu am desenat şi am pictat de la 4 - 5 ani. Am văzut odată un desen animat chinezesc, cu un mare balaur, care avea o spadă lată în vârf, o ţin minte şi acum... Era la cinematograful „Timpuri noi”, lângă Bragadiru, acum cinematograful acesta care se dărâmă... („Tineretului” – n.n.). Fiind foarte impresionat de ce am văzut acolo, când am ajuns acasă, am desenat balaurul cu spadă. Mama a făcut un album cu lucrările mele, pentru că eu de fiecare dată când mă întorceam de la un spectacol, desenam. Nu aveam cum să nu urmez Artele plastice. Apoi m-am dus spre teatru, simţind că am şi acolo ceva de spus. S-au ivit două posturi la „Luceafărul”, am dat concurs şi am intrat. Şi iată-mă la stagiunea 41!

- Care este secretul longevităţii spectacolului „Peştişorul de aur”?
- Spre deosebire de alte spectacole, în care tot timpul s-au schimbat actorii, pe măsura înaintării în vârstă, în „Peştişorul de aur” jucăm două personaje care pot fi oricât de în vârstă. De aceea, sunt convins că vom duce acest spectacol cât vom putea de mult. El rămâne „Peştişorul de aur” ca acum 25 de ani. Doina, care este din generaţia de mijloc a actorilor, este poate cel mai talentat discipol marionetist. Teribil de talentată! A ştiut să „fure” la modul frumos din arta aceasta. E o legătură teribilă, actorul lucrează prin intermediul păpuşii, păpuşa devine actor, iar spectatorul, chiar dacă ne vede pe noi după paravan, continuă să se uite la personaj, la păpuşă.

- Există şi replici, scene care s-au transformat, în timp, în acest spectacol?
- De-a lungul timpului, am inserat şi câteva replici contemporane, care sunt pe gustul copiilor. Ei sunt mereu foarte la curent cu tot ce se întâmplă. Puşkin prevede, de pildă, prin vocea babei, că va apărea o albie care să spele rufele singură. Noi îi spunem maşină de spălat automată. Dar nu s-a inventat încă, spune moşul, se va inventa în viitor! Şi publicul reacţionează teribil la ideea aceasta! Sau: ce doreşte orice femeie? Să fie frumoasă sau mai frumoasă, deci îşi doreşte o rochie nouă! Peştişorul îi dă o garderobă. Şi publicul este întrebat dacă nu doreşte o rochie. Uite, s-a închis bulevardul Ştefan cel Mare, acum este pietonal, oricând puteţi să defilaţi... Este o relaţie cu publicul pe alte coordonate, dar care face foarte bine. Eu vă invit cu mare drag, într-o duminică, de la ora 10.00, la sala mică a Teatrului „Luceafărul”, să vedeţi ce spunem noi acolo... Relaţia cu publicul se crează atât de firesc, atât de natural, încât - nu mint! - de fiecare dată ne pare rău că se termină spectacolul!

„Vedeţi, baba este rea în spectacolul acesta. Ea este cea care vrea, vrea mereu mai mult! Dar mă întreb, nu este omeneşte să-ţi doreşti mai mult? Dacă moşul este interesat doar să pescuiască, este bine? El altceva nu ştie! Baba spală, ţine casa şi, la un moment dat, se satură de sărăcie şi de muncă şi vrea şi ea să boierească! Poate fi citit şi în altă cheie spectacolul. Mereu iscă nişte întrebări” - Liviu Smântânică

Doina Iarcuczewicz: „E o artă să ştii să fii copil toată viaţa”

- Cum a decurs prima dumneavoastră întâlnire cu Teatrul „Luceafărul”?
- Să tot fie vreo 37 de ani de atunci!... Pe 1 ianuarie 1978, am bătut la uşa teatrului. Evident că nu mi-a răspuns nimeni în prima zi a anului, dar pe 2 ianuarie, mi s-a deschis. M-au pus să spun o poezie, un monolog. Erau aici Natalia Dănăilă, directorul teatrului, dar şi cei care mi-au fost colegi şi mentori: Ion Agachi, Monica Agachi, Nicolae Brehnescu. Parte din ei mă ştiau, probabil că se aşteptau să aleg această cărare, pentru că eu de mică eram prezentă la premierele Teatrului...

Pentru că ai amintit de „Sânzâiana şi Pepelea”, Liviu, îţi mai aduci aminte când se juca numai în paravan? Acesta a fost primul spectacol la care a ieşit Ion Agachi de după cortină şi am fost teribil de impresionată! A fost unul dintre momentele care mi-au dat ideea. Mi-am zis: „Eu acolo m-aş simţi foarte bine!”... În sfârşit, s-au deschis cărările şi tainele acestui teatru şi s-a produs o simbioză bună. Spectatorii pot deveni, actori, provocaţi fiind de un spectacol, de emoţie. Dacă emoţia aceea nu se produce, înseamnă că cei de pe scenă nu prea-şi au locul acolo. Or, pe mine m-au cucerit atât de tare actorii de la Teatrul pentru Copii, încât la primele spectacole pe care le-am văzut ca spectator ceva mai mare - „Bing-Bang-Bing” şi „Fata moşului şi fata babei”, am ştiut clar că aici este locul meu. Aici se cântă, se dansează, aici este animaţie, unde e poate fi mai frumos?... Taina păpuşăriei m-a fascinat de mică, iar faptul că am avut şansa de a lucra cu Lotus (Elena) Brehnescu, a fost ca o magie. Am muncit mult, dar cred că entuziasmul şi lumea poveştilor m-au ţinut aproape de teatru. La rându-mi, descopăr spectatori care se lasă cuceriţi de teatru.

- Care este secretul longevităţii spectacolului „Peştişorul de aur”?
- Sunt spectacole pe care le jucăm de 25 de ani, cum este „Peştişorul de aur”, şi tot avem, de fiecare dată emoţii! Constat cu mare bucurie că vin la spectacol părinţi, care au fost cândva copiii din public. Vin alături de copiii lor şi ne reîntâmpină cu suflete de spectatori. E frumos! De la spectacol la spectacol, când ieşim din scenă, Liviu şi cu mine ne spunem: „Măi, ce public grozav am avut şi astăzi”! E formidabil să ai bucuria jocului după fiecare reprezentaţie! Cred că acesta este şi secretul longevităţii acestui spectacol. „Peştişorul de aur” e o floricică din cununa mea de lauri. E unul dintre spectacolele mele preferate. E superb să fii alături de un coleg atât de mult timp şi să ne dedicăm împreună copiilor. Uneori mă gândesc ce mare responsabilitate este pentru noi să ducem acest spectacol mai departe, primul titlul de pe afişul Teatrului pentru Copii din Iaşi, primul spectacol în care şi-au deschis sufletele la rampă actorii din generaţia de aur a acestui teatru. E o mare responsabilitate să calci pe urmele lor şi să nu dezamăgeşti. Să fii acolo, în vârf, cum au vrut ei. Noi ne străduim. Ei au fost sigur mari. Actorii sunt perisabili. Rămâne pe afiş numele nostru, poate rămânem într-un ziar, poate rămânem pe internet, până ne şterg de acolo, dar sigur rămânem ca „semincioare” în sufletele copiilor – spectatorii noştri. Dacă rămânem în memoria lor, înseamnă că a fost bine. Dar asta o vom şti cândva...

„Veniseră nişte prieteni de-ai mei, un preot cu elevii lui - nişte persoane consacrate. La un moment dat, într-unul din intermezzo-uri am făcut semnul crucii deasupra pâinii şi am şters aşa, pe furiş, o privire spre ei. Am fost curioasă să văd care este reacţia. Şi am descoperit copilul în sufletele acelea consacrate. Reacţia a fost formidabilă, am văzut în privirea lor recunoaşterea consacrării actorului din punct de vedere al formării calitative, spirituale a spectatorilor. Preotul privea spectacolul ca un copil adevărat. E mare lucru să te întorci din când în când la starea aceasta... E o artă să ştii să fii copil toată viaţa” - Doina Iarcuczewicz

- Cum aţi defini, prin prisma experienţei de acum, teatrul de păpuşi?
- Păpuşa pentru mine e regină. Sigur, toate modalităţile de exprimare în teatru îmi sunt dragi, dar păpuşa e o taină pe care am încercat să o desluşesc de la „mai marii mei” – de la Lotus (Elena) Brehnescu, de la Ion şi Simona Agachi, sub rigoarea regizorului Constantin Brehnescu, desigur. Iubesc păpuşa, în toate modurile ei de exprimare, fie că e marionetă, fie că e mască, mă fascinează! Ştiu sigur că este modalitatea prin care poţi să ajungi în sufletul copilului. Este primul element pe care îl recunoaşte copilul la teatru. Este universul copilăriei. Am înţeles asta şi am căutat să o privesc mereu prin ochii copilului. Eu nu mânuiesc păpuşa ca pe un element tehnic, ci ca pe o fiinţă vie, care se naşte în sufletul copilului odată cu povestea noastră.
Gina POPA