Eroul generaţiei '70-'80: Am dat viaţă Pistruiatului ăsta şi cu el o să mor. Nu o să zică nimeni „a murit Costel Băloiu”, ci „a murit Pistruiatul””

Într-un interviu dureros de sincer pe alocuri, acordat cotidianului „Evenimentul”, Costel Băloiu, eroul generaţiilor în pantaloni scurţi din anii '70-'80, recunoaşte crasa inechitate socială a zilelor noastre, în care celebrul erou din „Pistruiatul” a ajuns să fie transformat peste ani, de către funcţionari prăfuiţi, lipsiţi de povara neânţeleasă a geniului, „într-un amărât de şofer” * autoironia „Pistruiatului” este un apel la păstrarea purităţii unui timp în care fiecare îşi juca destinul şi netezeşte în acelaşi timp speranţa că talentul va fi mai apreciat în România zilelor ce vor urma * e vorba de o Românie în care recunoştinţa se traduce într-o remuneraţie de 120 lei, reprezentând drepturi de autor pentru un an de difuzare a celor două filme de căpătâi din cartiera actoricească a lui Costel Băloiu, o Românie în care geniul Pistruiatului a fost înlocuit cu robotul android din smartphone, cel care furnizează toate informaţiile posibile, mai puţin cum se trăieşte adevărata copilărie * atâta vreme cât Pistruiatul trăieşte în Costel Băloiu cel de azi, mai avem încă o şansă să ne întoarcem la anii în care o buturugă mică dădea peste cap o ţară întreagă cu aventurile sale niciodată supuse uitării

 „Au fost situaţii când am fost foarte necăjit, vizavi de acest Pistruiat... „

Mare parte din distribuţia “Pistruiatului”, respectiv Vistrian Roman şi Margareta Pogonat, părinţii tăi din film, dar şi prietenii sau urmăritorii tăi, printre care Sergiu Nicolaescu, Gyorgy Kovacs sau Zephi Alsec, “s-au dus la stele”. Despre puştii care te-au secondat în păţaniile din serial, mai ştii ceva? Ai mai întreţinut vreo legatură cu cineva din distribuţie? Când s-a produs ultima revedere şi în ce condiţii?

Nu am ţinut legătură cu niciunul, în schimb, întâmplător m-am întâlnit, dacă îl mai ţii minte pe cel care îl imita pe bâlbîitul acela cu ochelari. E stabilit în Austria, acolo unde lucrează în domeniul industriei lemnoase. A fost foarte secretos la capitoul ăsta, pentru că la noi e scandal mare cu Schweighofer ăsta (n.r. Gerald Schweighofer, austriac acuzat că taie ilegal pădurile din România) şi pe acolo pe undeva se învârte job-ul lui. A fost o întâlnire de două ore şi ceva, am băut o cafea, am depănat amintiri de prin timpul filmărilor, din ce ne mai aduceam aminte, şi cam atât. Deci, cu el m-am întâlnit, întâmplător. O persoană m-a oprit pe stradă, - stă în zonă, pe lângă mine, şi mi-a spus că e prieten cu el. Dintre ceilalţi, dintre actorii din distribuţie, nu mai ştiu nimic. Relaţia mea cu ei a fost la filmare, a urmat Roşcovanul şi apoi au fost rolurile mărunte în celelalte filme ale lui Sergiu Nicolaescu - „Noi, cei din linia întâi!” sau „Nemuritorii”, după care au fost chestii foarte scrute, iar apoi, fiecare cu drumul lui...Eu sunt un tip care nu prea îmi aplec capul în jos, şi poate de aici a plecat totul. Când trebuia să tac, am vorbit, şi tot aşa, şi s-a ales praful de tot ce am vrut să clădesc. Nu e nimeni vinovat că eu nu am continuat. Aşa a fost să fie! Eu neavând decât mamă în perioada aia, tatăl meu decedase, nu am avut o direcţie clară înspre ce să apuc, nici nu m-a îndrumat nimeni, nu s-a ţinut nimeni de urechile mele, ca să zic aşa. Dacă dăm timpul înapoi, totuşi, aveam 13 ani, şi chiar aşa, mai târziu, adolescent fiind, la vreo 15 -16 ani, era exact perioada în care, eu zic că dacă eram luat de urechi trebuia să ajung pe undeva, dar nu s-a întâmplat. Nu spun că nu este un regret. Este, în sinea mea, dar dacă dau timpul înapoi, constat că am avut numai probleme din cauza Pistruiatului şi de multe ori am fost văzut cum nu trebuia, de persoane care nu ştiau exact care e statutul meu. Au fost situaţii când am fost foarte necăjit, vizavi de acest Pistruiat...

„Poate a fost o chestie nativă în perioada aia, iar eu mi-am jucat copilăria”

Filmul românesc nu a mai dat copii minune, cel puţin din 1990 încoace, dar nici mari actori sau capodopere cinematografice. Cum percepi din scaunul de spectator, dar şi din experienţa ta ca actor, cinematografia actuală?

O spun ca simplu cetăţean, că nu pot să spun că m-am considerat vreodată actor. Poate a fost o chestie nativă în perioada aia, iar eu mi-am jucat copilăria. Francisc Munteanu (n.r. regizorul filmului „Pistruiatul”) nu-mi dădea indicaţii de actorie, ci-mi spunea doar să joc cum simt. Nu am ţinut niciodată drapelul sus că sunt vreo mare vedetă sau mare actor. Mai sunt unii care mă apelează cu „maestre” . Maeştrii sunt sus, în ceruri, şi au mai rămas câţiva pe scenă. Lăsaţi-o cu maestre, pe mine mă cheamă Costel! Aşa mi se pare mie corect, să nu fiu ceea ce de fapt nu sunt. Ce să spun, am dat viaţă Pistruiatului ăsta şi cu el o să mor. Nu o să zică nimeni „a murit Costel Băloiu”, ci „a murit Pistruiatul”, pentru că atunci, foarte puţini îmi vor aminti numele, dar de Pistruiatul nu vor uita, mai mult ca sigur... Nu a venit nimeni să-mi spună „băi, Costele, uite, pentru că atunci, cândva, ai fost un idol şi ca să-şi mai aducă lumea aminte, uite, îţi dau un rol să plimbi şi tu tava asta în rolul cutare”, dar nici nu s-a pus problema. Dacă cineva condamnă actorii care sunt acuma, îi condamnă degeaba pentru că nu sunt fonduri, nimeni nu investeşte. Cel care investeşte se gândeşte la profit, ci nu la calitatea filmului respectiv sau a actorilor pe care i-a distribuit în rolurile respective. Nu sunt bani, filmele sunt cum sunt, aţi văzut ce se promovează, şi e greu să faci film acum, în zilele noastre. Gândiţi-vă câte promoţii ies anual de la Institutul de Teatru şi Film. Ce fac tinerii ăştia, unde se duc, pe câţi i-aţi văzut pe scene? Arătaţi-mi unul mai de soi care s-a afirmat din promoţia 2010 încoace, să spun! Când apare ceva, e slab şi comercial.

“Nu am mai fost deloc prin locurile în care am filmat dar, oricum, nimic nu mai este cum era”

Care este universul lui Costel Băloiu în acest moment, atât profesional cât şi familial? Ce pasiuni ai, cum îţi petreci timpul liber?
Universul meu în acest moment este unul monoton. Sunt bugetar la Ministerul Educaţiei, la o unitate de management, ca şofer. De fapt, sunt angajat ca referent, dar aici, postul pe care sunt încadrat nu am ce să fac cu el şi atunci am optat pentru şoferie, pentru că nu pot să stau în birou, este crimă, şi atunci am revenit la vechea mea pasiune, şoferia.
A mai existat vreo ofertă cinematografică după anii '90 încoace, respectiv după “Liceenii în alerta”, ultimul film în care ai apărut în 1993?
Nu, nu a mai existat nicio ofertă. Am avut, dar nu pot să-i spun ofertă. Un domn mi-a cerut prietenia pe facebook. Eu, în general, când acord prietenia cuiva mă uit dacă are poză...Nu ai cum să verifici sinceritatea datelor, dar oricum, să fie ceva acolo despre acea persoană. Mi s-a părut un domn serioas, i-am dat acceptul şi la vreo săptămână, îmi scrie pe messenger dacă aş vrea să particip la un casting. Zic “dom'le au trecut anii, am îmbătrânit, am albit, ce casting, nu mai sunt de filme!”. Până la urmă, am fost la acel casting, a rămas că voi fi contactat, dar nu ne-am mai auzit nici până azi. Bine, e clar că n-am fost ce şi-au dorit ei, cred...Asta a fost singura tentativă din '93 încoace, în rest, absolut nimic. Am mai fost chemat, aşa, pe la emisiuni, dar foarte rar şi nu m-am dus oriunde.
Ai avut curiozitatea de a poposi în locurile în care ai filmat în cele 6 pelicule din carieră? Te-a surprins vreuna din schimbările produse în timp? De exemplu, ştii ce este acum pe locul fostei fabrici de caramidă la care erai “proprietar” sau ce s-a întâmplat cu acea casă cu subsolul şi podul pline de cârnaţi, manifeste şi ilegalişti? Mai aminteşte vreunul dintre acele locuri de atmosfera filmului de acum 4 decenii?
Nu am avut ocazia, nu că nu aş fi vrut. „Pistruiatul” s-a filmat, în afară de Buftea, la Cluj şi la Oradea. Am fost de câteva ori al Cluj, dar pe fugă. Nu am avut timp să vizitez şi să-mi aduc aminte de perioada filmărilor, dar la Buftea, nici atât. Studiourile nu mai sunt ce au fost, sunt privatizate, e cu Media Pro acolo, nu mai e ce a fost, oricum. Nu am avut încă plăcerea să mă reântorc în timp sau să văd ce transformări s-au produs prin locurile în care am filmat. Gara din Oradea, am trecut cu maşina şi am văzut-o, e chiar intactă, ca atunci. Celebra fabrică de cărămidă era în Cluj. Toate exterioarele, cam 85% din filmări, s-au făcut la Cluj şi la Oradea, iar câteva interioare, discuţiile din casă, cu Vistrian Roman şi Margareta Pogonat, cu Sergiu în pod, astea au fost improvizate în studio la Buftea, inclusiv beciul din fabrica de cărămidă în care s-a ascuns Sergiu când a evadat, toate acestea au fost făcute în studio.

„Mi-am dorit foarte tare, jucând cu Sergiu Nicolaescu, o poză a mea, doar eu cu el, să mă ia în braţe, să mă ţină cumva, dar nu s-a întâmplat”

De cine te-ai ataşat cel mai mult în perioada filmărilor? Există vreun moment de la filmări care te-a marcat, care îţi stârneşte nişte nostalgii mai speciale?
Simţeam o chestie deosebită, că eram protejat. Nu aveam voie să mă îmbolnăvesc, nu aveam voie să mă lovesc, mâncam cumpătat ca să zic aşa, cu toate că atunci nu erau reguli de dietă ca acum, pentru că costa foarte mult o zi de filmare şi, ştii cum era atunci, cu economiile, cu cincinalul şi aşa mai departe. Mă simţeam puţin diferit faţă de restul lumii, chiar şi la 13 ani. Ştiu că mi-am dorit foarte tare, jucând cu Sergiu Nicolaescu, o poză a mea personală, eu cu el, să mă ia în braţe, să mă ţină cumva, dar nu s-a întâmplat. În fine, după multe rugăminţi, şi-a făcut timp şi am făcut o poză în care stăm unul lângă altul. Nici măcar nu m-a lăsat să-l iau de mână. Poza aia a contat atât de mult pentru mine că, inclusiv când am terminat serialul, mă întâlneam cu prietenii mei şi le arătam cu mândrie poza. În rest, totul era organizat, lumea era la ora 7.00 pe platou, la filmare, erau nişte reguli. Acuma, nu prea mai avem reguli.
După ce ai ieşit din industria cinematografică, dar nu din istoria ei, ai avut vreodată, într-un moment de cumpănă, dorinta de a face un gest extrem, cum ar fi de pildă retragerea la mănăstire, pas pe care l-au facut actorii Dragoş Pâslaru sau Mariana Buruiană?
În niciun caz. Respect cultul ăsta ortodox, şi aici poate supăr pe cineva, dar nu am încredere în Biserică., mai bine zis în slujitorii ei, mai ales că eu am un prieten care este preot şi ce au putut să-mi audă urechile, deci nu...În niciun caz nu m-aş duce la mănăstire, cât de supărat aş fi, nu aş opta pentru varianta asta.
Crezi că mesajul general faţă de un regim politic, pe care l-ai transmis în filmele tale, în special în Pistruiatul şi Roşcovanu, este valabil şi astăzi?
Acum se văd aceste inechităţi mai bine ca oricând. Atunci nu se vedeau pentru că nu aveai puntea aceea de a ajunge la informaţie. Acum e mai rău decât atunci. Eu, unul, sunt un bugetar şi dacă am spus asta am spus totul. Am un salariu de bun simţ să-i spun, dar acum se văd exact discrepanţele astea între cel necăjit, între un om simplu şi măgăriile care se fac. Nu sunt invidios pe cel care s-a descurcat, vorbesc de modul cum s-a „descurcat”. În afară să munceşti cinstit, să ai un salariu, să respecţi regulile prăpăditei ăsteia de ţări, că n-am cum să-i spun altcumva, păcat de ea, nu ai cum să realizezi absolut nimic. În continuare funcţionează telefonul, cunoştinţa, şpaga, şi funcţionează la greu, la mare greu...

„După un an de distribuie a Pistruiatului şi Roşcovanului, am primit 120 de lei, drepturi de autor”

Numele ţi-a făcut vreo intrare până acum sau a trebuit să dai din coate ca orice român?
De multe ori chiar am avut probleme de genul „dă-l în mă-sa de figurant! sau „un prăpădit, un amărât de şofer”. Apoi au mai „ajutat” la aceste vorbe şi o serie de apariţii în presă, cu titluri precum „Costel Băloiu- „Pistruiatul” eroul copiilor din anii 70 a ajuns să trăiască de pe o zi pe alta”. Am rămas paf! Au fost foarte multe articole care au apărut fără să mă întrebe cineva, ceva. Nu am cerut niciodată un leu nimănui, ba din contra, dacă am putut să ajut într-o anumită direcţie, am făcut-o. Fâcând o mică paranteză, am fost şi eu înscris la CREDIDAM. M-a ajutat Cristian Şofron care mi-a spus: „Costel, e păcat, îţi iei şi tu nişte bani cât se difuzează filmul „, şi aşa şi pe dincolo. Am stat înscris la această „mare instituţie” care se ocupă de drepturile de autor şi am primit, după un an de zile de difuzare a „Pistruiatului” şi „Roşcovanului”, 120 de lei, din care am plătit impozit la Fisc, 9 lei. În al doilea an am făcut cerere şi am renunţat la serviciile acestei instituţii. Şi la emisiuni, pe unde m-am mai dus, vai ce frumos, ce bine, ce rating am avut, o cafea, un pişcot, „domnu Băloiu, da mă ocup de d-voastră, da nu vă las, da se poate, aşa valoare, aşa talent!”. Şi-au făcut toţi treburile şi „Pa, te iubesc, la revedere!”. M-am obişnuit, nu mai e nicio problemă pentru mine. O singură dată, să nu vorbesc cu păcat, era Dan Diaconescu pe vremea aia şi, nu neapărat m-a chemat pentru mine, pentru a vorbi telespectatorilor despre Pistruiatul, ci a fost ziua Corinei Chiriac care împlinea 60 de ani atunci. Ea a avut în Roşcovanu un rol secundar, juca o prostituată...Rolul a fost mai măricel, dar pe vremea aia nu se acceptau nişte chestii şi a fost tăiat foarte mult din rolul pe care l-a avut, dar oricum a mai rămas o bucăţică în care se întâlneşte cu Sebastian Papaiani. Pe mine m-au chemat ca pe o surpriză la împlinirea vârstei de 60 de ani care s-a sărbătorit acolo, în platou, şi atunci Dan Diaconescu, doar pentru faptul că am apărut şi am vorbit puţin cu doamna Corina, mi-a dat 5 milioane de lei. Ăştia, să spun, că au fost singurii bani mai consistenţi pe care i-am luat de vreo 20 de ani încoace pentru o apariţie.

L-ai regăsit vreodată în propriul copil pe Pistruiatul de acum 40 de ani? Ştiu că ai un băiat de 40 de ani, stabilit în Canada acum mulţi ani. Aţi reluat legăturile după revederea din 1999, de la “Surprize, surprize”?
Da, ultima oară atunci l-am văzut. L-a adus Andreea Marin la „Surprize, surprize”. Cred că nu am fost pe unda lui. El a plecat la 8 ani de aici, din România, la mama lui, la prima soţie, şi atunci când a venit în ţară, la „Surprize, surprize”, avea vreo 22 de ani şi, automat, avea alte principii, alte idei...aicea nu ne-am înţeles noi. „Da, da la noi în Canada...”, îmi tot spunea, ca şi cum nici nu se născuse în România, şi m-a deranjat chestia asta, nu că aş fi vreun naţionalist din ăsta, dar nu mi-a plăcut atitudinea lui. Am avut nişte schimburi de replici în care i-am spus „băi, tată, indiferent unde ai fi tu şi ce ai face pe pământul ăsta, tu unde eşti, eşti român. Oriunde altundeva vei fi un outsider, indiferent de vei face”.
Ai peste 2 decenii de când nu ai mai călcat pe un platou de filmare dar, aşa cum se întâmplă în cazul celor care au bucurat generaţii întregi cu talentul lor, numele şi faima o ia tot timpul în faţa personajului de zi cu zi. Povesteşte-ne câteva din întâmplările care te-au marcat sau te-au amuzat în toţi aceşti ani de când nu mai ai de-a face cu cea de-a 7-a artă, dar au fost în strânsă legătură cu filmul. Cei mici te recunosc, te salută pe stradă, dat fiind demersurile nobile de reeditare pe suport DVD sau redifuzare pe posturile de televiziune a „Pistruiatului” sau „Roşcovanului”?
Am avut ocazia, pe unde am mai fost, să-i aud pe părinţi cum le spuneau copiilor „băi, tată, uite, nenea e Pistruiatul pe care l-ai văzut tu săptămâna trecută la televizor”. Pentru cei mici este un şoc, pentru că văd copilul ăla de 13 ani care am fost şi în faţa lor se află un om adult, ca să nu zic moşulică, că am 57 de ani de acum, iar impactul este cumplit. Cei care sunt în vârstă şi au îmbătrânit odată cu mine îmi spun, atunci când mă opresc pe stradă, că încă mi-am păstrat şarmul, mă rog, complimente de genul ăsta. Eu ştiu că nu-i adevărat, dar nu mă deranjează.
Nelu PĂUNESCU