Georgiana Antoce: „Aş spune că psihoterapia este o traducere a cuvântului DRAGOSTE”

Medic psihiatru în Australia şi absolventă a Facultăţii de Medicină din Iaşi, Georgiana Antoce demonstrează că performanţă se poate face oriunde în lume, dacă există „tenacitate, claritate şi, bineînţeles, cunoaştere”.

 S-a mutat în Australia în urmă cu 23 de ani şi a urcat fiecare treaptă din pregătirea profesională, din 2001 fiind consultant psychiatrist, nivelul cel mai înalt la care poate ajunge un specialist în domeniul medicinei. În plus, Georgiana Antoce a găsit calea de mijloc între practica psihiatrică şi psihoterapie, fiind una dintre sigurele persoane care foloseşte ambele tipuri de terapie în tratarea afecţiunilor psihice. Aflată într-o vizită în oraşul în care şi-a petrecut adolescenţa, dar şi câţiva ani din viaţa de adult, Georgiana Antoce ne-a vorbit despre cum a ajuns să profeseze într-o altă ţară, despre noile tendinţe în terapia afecţiunilor psihice, dar şi despre pasiuni sau ce ar putea-o readuce în ţară.

- Aţi absolvit liceul şi Facultatea de Medicină la Iaşi. Cum a fost în acea perioadă şi cum v-aţi descoperit pasiunea pentru acestă profesie?

- Conexiunea cu Iaşul a început de la 14 ani, atunci fiind elevă la Liceul „Cuza”. Am amintiri foarte plăcute din acestă perioadă. În ceea ce priveşte alegerea Medicinei, pot spune că fratele meu, mai mare cu patru ani jumătate decât mine, a absolvit această facultate şi cred că asta m-a influenţat cel mai mult. De asemenea, îmi amintesc de momentul când naşul meu, medic de profesie, îmi oferise în copilărie o trusă medicală, eu devenind astfel medicul grupului de prieteni. Probabil că era o atracţie de la început. Mi-a plăcut matematica, dar şi fizica, engleza, literatura, iar Medicina a fost o alegere benefică. Nu pot spune că la 18 ani eram clară în intenţii. Nu cred că poate fi cineva atât de clar în gândire, încât să ştie exact ce vrea în viaţă la această vârstă. Ulterior, în timpul facultăţii, am descoperit că am făcut o alegere foarte bună şi îmi plăcea fiecare disciplină şi fiecare întâlnire cu laturile medicinei. Era o facultate foarte bună! Se intra extrem de greu. În anul în care am participat eu la admitere erau 2.000 de candidaţi pe 200 de locuri, iar ultima medie de intrare a fost 9,75. Era concurenţă foarte mare şi se învăţa extrem de mult. Astfel, m-am simţit foarte bine pregătită când am plecat. Prin şcoala românească am fost pregătită să mă adaptez în Australia şi, probabil, aş fi simţit la fel oriunde în lume. Din punct de vedere utilării spitalelor, însă, era altceva.

- Este vreun dascăl a cărui amintire v-a rămas în suflet?

- În mod foarte clar, da! Un exemplu ar fi domnul doctor Ştefan Luchian, care acum este în Bucureşti, la chirurgie plastică, la urgenţe. Ne-a fost şi şef de lucrări, iar pentru mine a fost mai mult decât un mentor profesional, a fost şi un model uman. Este cu adevărat un om pasionat de ceea ce face şi cu o inimă mare. Ce îmi amintesc şi acum este că a luat acţiune în privinţa unor aspecte practice. De exemplu, aveam de făcut pansamente şi diverse intervenţii chirurgicale în fiecare zi, dar unelte nu erau decât pentru 2-3 pacienţi, iar sterilizările lăsau de dorit. Într-o zi, l-am văzut cu halatul pe el, luând trusele care existau în acea mică sală, şi ducându-se până la Direcţia Sanitară să protesteze, spunând că nu poate să lucreze cu aşa ceva. Pe vremea aceea, asta însemna o adevărată dovadă de curaj...

- Aţi reuşit să vizitaţi zona vestică în perioada comunistă. Cum aţi reuşit?

- În primul rând, nu se prea putea pleca din ţară - nu aveam paşapoartele la noi, pentru că au fost oprite la ministerul de Interne, trebuiau aplicaţii şi garanţii din toate părţile că ne vom întoarce în ţară. De exemplu, părinţii mei au plecat în Franţa când eu aveam 6 ani şi ne-au lăsat pe mine şi pe fratele meu garanţie în România. În '87 am venit în contact cu un grup de turişti, cu un profesor de filosofie de la Politehnică, Mihai Gheorghe. El găsise o posibilitate de a facilita nişte excursii pentru studenţi în ţări exotice. Bineînţeles că exista o triere a studenţilor şi o infiltrare a celor care ţineau cont de ceea ce se întâmplă şi dădeau rapoarte. Cu ei însă mi s-a acceptat viza, probabil şi pentru că eram în anul IV. Anii III şi IV la Medicină erau singurii în care exista o şansă să ţi se dea viza, considerând poate că fiind la mijlocul facultăţii, era şansa mai mare de a te întoarce. Astfel, am mers în Finlanda şi Suedia, plecând prin Leningrad. A fost fascinant! Am plecat de la un pol la altul, pe de o parte fiind România, iar pe de alta Scandinavia, zonă care a fost şi este un ţinut al civilizaţiei. Întorcându-mă, mi-a fost imposibil să mă adaptez cu uşurinţă la unele aspecte, la care anterior mă adaptasem fără să le observ. De exemplu, starea asfaltului din România.

- Atunci aţi hotărât că nu mai este locul dumneavoastră în ţară?

- Cu siguranţă am înţeles asta. Aş fi putu rămâne în Suedia, aveam şanse. Ilegal, într-adevăr. Pe vremea aceea se ofereau ajutoare pentru că situaţia din România era cunoscută. Dar nu aveam eu claritatea că vreau să emigrez, nu eram sigură dacă îmi voi putea continua facultatea acolo şi nu vorbisem nici cu familia mea despre asta. După ce m-am întors a devenit foarte clar pentru mine că nu voi putea să stau în România şi că voi termina facultatea, iar apoi voi căuta o soluţie pentru a pleca. Între timp a căzut zidului din Berlin şi apoi au apărut schimbările din tot blocul estic.

- Ce v-a determinat să alegeţi Australia ca ţară în care să profesaţi, în defavoarea României sau al oricărui alt stat?

- Prima dată am plecat cu o viză de turist în Australia în '90, deci după ce am absolvit. Aveam o prietenă, o doamnă britanică pe care o cunoscusem când aveam 12 ani, la Agapia. Ne-am împrietenit, am devenit prietene prin corespondenţă şi planificat să ne revedem. Între timp, ea, Nancy, s-a mutat din Anglia în Australia. În viziunea continuării comunismului din România, nu mai aveam vreo şansă să ies din ţară, aşa că urma să vină ea la noi. După '89, mi-a trimis un mesaj şi mi-a spus S-au deschis porţile. Acum vreau să vii şi să mă vezi, în Australia. Mi-a trimis şi biletul de avion! Nu puteam atunci să îmi permit o astfel de cheltuială, fiind medic stagiar care câştiga echivalentul a 100 de dolari pe lună. Era imposibil! Aşa am plecat în Australia. Dacă Nancy ar fi fost în Canada, acolo aş fi plecat! Iniţial, mă gândeam să emigrez în State pentru că era atrăgătoare posibilitatea profesională, dar ajungând în Australia mi-am deschis uşile, aş putea spune. Foarte mulţi români care pleacă sau nu au reuşit să se adapteze, sunt negativi sau speriaţi de cât este de greu. Este dificil, aşa e, dar nu este imposibil! Dacă oamenii, directorii de spitale te văd – în cazul meu, te aud, vorbesc cu tine şi îţi văd rezultatele, îşi formează o imagine despre tine, din experienţa proprie, por să spun că îţi deschid toate uşile şi te susţin. E nevoie de tenacitate, de claritate şi, bineînţeles, de cunoaştere! Atunci am stat 3-4 luni, timp în care am făcut voluntariat. Când am plecat din Australia aveam o ofertă de muncă pentru un an mai târziu, după ce îmi terminat stagiatura aici, în România. Procesul de obţinere a vizei însă a fost complicat şi a durat încă un an până am plecat. Cei de acolo mi-au ţinut slujba, iar între timp am lucrat doi ani aici. În final, am mers pe oferta de slujbă care mi se făcuse în '90 şi am plecat definitiv în '93. Era un post de rezident – junior house officer -, într-un spital foarte mare de transplant cardiovascular şi pulmonar din Brisbane.

- Cum aţi ales psihiatria ca domeniu de specializare?

- Psihiatria am făcut-o în afara ţării, dar m-a atras şi din cauza suferinţei fratelui meu, care a avut depresie când era student şi bineînţeles, a stigmatizării care exista şi atunci şi se perpetuează şi astăzi în multe părţi ale lumii, nu numai aici. Nu pot să spun că am plecat de aici fiind clară că voi face psihiatrie. Atunci, mă atrăgeau imunologia, cardiologia şi psihiatria.

- Participând la numeroase conferinţe de specialitate, aţi putea face o comparaţie între abordarea psihiatriei în Australia şi cea din România?

- Există multe diferenţe între abordările din diverse locuri ale lumii. De exemplu, există foarte multă practică privată în Australia, iar aici este mai puţin întâlnită. De asemenea, cred că practica din spitalele României a suferit din cauza lipsei de etică din timpul comunismului. Este încă un subiect dezbătut şi, din păcate nu este suficient de abordat, abuzul de libertăţi umane pe motive politice în interiorul blocului comunist, în psihiatrie. Orice era împotriva sistemului, putea fi considerat nebunie. Germania nazistă şi blocul comunist sunt exemple clare că medicina şi, mai ales, psihiatria pot intra în jocul politic şi să justifice abuzuri foarte mari. Alte aspecte diferite sunt probabil legate de finanţe şi de accesul la diverse medicamente. În psihiatrie, însă, şi aici vorbesc prin prisma experienţei mele, răspunsul nu este atât de simplu. Nu este chiar atât de clar cum ar fi în chirurgie, de exemplu. În psihiatrie, acum, după aproximativ 50 de ani de paradigmă medicală, se constată că de fapt rezultatele sunt dezastruoase şi au creat efecte secundare mult mai detrimentale decât beneficii la nivelul integrării socio-profesionale a oamenilor care au intrat în contact cu psihiatria instituţionalizată. Există un efect toxic la nivelul persoanei şi un efect de stigmatizare şi apoi de excludere din social. Acest aspect este unul la nivel global. Acum se reevaluează, iar iniţiatorii sunt din Finlanda, Anglia şi din anumite părţi ale Statelor Unite. Sunt aduse o balanţă şi un alt mod de abordare – dialogul deschis, un proces de includere a sistemului familial, a celui relaţional, aici regăsindu-se baza suferinţei psihiatrice, de fapt. Răspunsul nu este în genetică şi în biochimie. Din păcate, nu este atât de simplu. Sunt foarte multe aspecte care contribuie la suferinţa din psihiatrie. De fapt, e foarte interesant pentru că psihiatria aduce şi aspectul cultural, etic, social, relaţional şi filozofic, deci modul de gândire al fiecăruia.

- Aţi ales să introduceţi în practica din cabinetul dumneavoastră psihiatric şi psihoterapia. Foarte rar se întâlneşte asta, cel puţin în România. Cum le armonizaţi?

- Nu numai în România există imaginea că psihiatrul este cel care dă medicamente şi psihologul este cel care vorbeşte. Psihoterapia va fi principala unealtă de ajutorare în psihiatrie, în social, chiar şi în medicină. În viitor sper că va fi ceva atât de esenţial, ca şi citirea hemogramei de către un rezident. Se discută foarte mult despre cum să educi studenţii în medicină să empatizeze şi să aibă dialogul cu pacientul, pentru că cercetările arată foarte clar că încrederea şi nivelul de raport cu terapeutul sau cu medicul reprezintă singura coordonată constantă în a influenţa rezultatul oricărui tratament, indiferent de metodă. Acum vorbesc inclusiv de chirurgie, de chimioterapie, tot. Aş spune că psihoterapia este o traducere a cuvântului dragoste. În momentul în care poţi să te deschizi spre oameni cu acea energie de curiozitate şi de... dragoste, de ce să nu folosim acest cuvânt? - cu expertiza pe care o ai, atunci apare terapia. Conectarea în sine se produce prin personalitatea terapeutului şi capacitatea de a menţine o curiozitate, o decenţă şi o consideraţie a individualităţii fiecăruia. Atunci când aplici un standard de tratament dispare totul. Pentru mine, psihiatrie fără psihoterapie nu există! Este un efect de domino şi o reţea întreagă pe care o poţi influenţa printr-o terapie de succes, cu dragoste.

- Ce v-ar readuce în ţară, în Iaşi?
- M-aş întoarce pentru o perioadă din an. M-aş întoarce să contribui la unele aspecte de aici, dacă într-adevăr ar fi o deschidere din partea celor care lucrează în diferite domenii, celor din ministere, care să stimuleze şi să deschidă cu adevărat o posibilitate de contribuţie, fără niciun fel de cerinţe de integrare într-un sistem care are tare suficiente şi nu este atrăgător. Acum câţiva ani am fost invitată la o conferinţă în Bucureşti, o iniţiativă foarte plăcută. Au fost invitaţi doctoranzii români din alte ţări să ia legătura cu cei din România. Iniţiativa a fost excelentă, iar prezentările foarte frumoase. Totul a fost foarte interesant până la coordonatorul care folosea metode străvechi şi foarte neplăcute de devalorizare a indivizilor, creând o reacţie neplăcută. În pauze am discutat cu colegii noştri din ţară, cei care au făcut doctorate în alte state plătite de români, de ministerul de resort, care au revenit în România şi nu li s-a dat voie să aplice aici ceea ce au studiat, nu li s-au creat locuri în facultăţi. Este bizar! Aşa ceva nu mă atrage! Când şi dacă se vor crea aceste condiţii reale de apreciere a diferenţelor, de dorinţă de învăţare, m-aş întoarce în ţară. Nimeni nu s-ar întoarce aici pentru bani, ci pentru că ar vrea să contribuie la dezvoltarea ţării, a societăţii!

A consemnat Andreea IGNEA

„În general, orice sistem care vrea să controleze populaţia nu acceptă ca indivizii acelei societăţi să fie în stare să reflecteze, să întrebe şi să aleagă în afara condiţionării sistemului. Psihologia, în principiu şi în esenţă, ar echipa fiecare individ cu o capacitate de reflecţie şi de alegere liberă, informată. Din păcate, OMS-ul spune foarte clar acum că epidemia majoră în momentul acesta şi preconizată pe următorii este depresia-anxietatea-suicidul. În Brisbane lucrez cu un institut de prevenire a suicidului, care e asociat OMS, şi fac un doctorat cu un profesor italian în această direcţie sau cum spunea el promovarea vieţii. Sunt statistici alarmate la nivel global” - Georgiana Antoce, psihiatru