Ion Dafinoiu, psihoterapeut: „Cererea de psihoterapie este în creştere” (II)

Psihoterapeut specializat în terapia ericksoniană şi hipnoza clinică, recunoscut la nivel internaţional, prof.univ.dr. Ion Dafinoiu a vorbit, într-o primă parte a interviului acordat ziarului „Evenimentul Regional al Moldovei”, publicat pe 28 ianuarie, despre „viaţa normală”, care „este una cu probleme”. În continuare, decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi prezintă modalităţile prin care o persoană cu un interes deosebit pentru psihicul uman poate ajunge psihoterapeut. Un punct important al discuţiei a fost şi imaginea fiecăruia dintre noi faţă de propria persoană, fiind incluse şi efectele reţelelor sociale asupra acesteia. „Mă număr printre cei norocoşi”, mai spune Ion Dafinoiu, într-o scurtă autodescriere.

- Care este viitorul psihoterapiei la noi în ţară?
- Sunt multe asociaţii profesionale de psihoterapie, din toate marile curente care se manifestă şi pe plan internaţional – terapii dinamice, experienţiale, cognitiv-comportamentale, ericksoniană şi hipnoză clinică şi altele. În acord cu prevederile Colegiului Psihologilor, cei care doresc să devină psihoterapeuţi trebuie să urmeze un curs de formare în domeniul psihoterapiei, care să îndeplinească anumite criterii stabilite la nivel european.

- Vorbiţi de orele de practică, de supervizare?
- Da, este vorba despre formarea de bază, stadiul clinic supervizat, apoi cel de dezvoltare personală. În general, un astfel de curs de formare este conceput să fie echivalentul unui master, dar el se desfăşoară în cadrul asociaţiilor respective. Cine doreşte să se formeze trebuie să aibă grijă la două aspecte – calitatea formatorilor şi a cursului în general, pentru că sunt mulţi care fac formare fără să aibă totuşi o experienţă clinică deosebită în domeniu, pe de o parte, şi pe de alta, dacă respectivul curs este acreditat de Colegiul Psihologilor. La acestea cursuri pot participa medici, psihologi, dar şi absolvenţi ai altor facultăţi – socio-umane, pedagogie, psihopedagogie, filosofie, sociologie, asistenţă socială, teologie, cu condiţia să recupereze câteva cursuri, în general pe cele de psihologie clinică şi psihodiagnostic. Acestea pot fi urmate în cadrul oricărei facultăţi de psihologie din ţară, care este acreditată. Cererea de psihoterapie este în creştere.

- Acest fapt este cauzat de situaţia la nivel mondial? Mă gândesc acum la statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, prin care se trage un semnal de alarmă cu privire la numărul mare de persoane, inclusiv copii, care au nevoie de sprijin psihologic…
- Da, manifestările depresiv-anxioase se situează, cred, ca morbiditate, imediat după tulburările cardio-vasculare. În mod evident, cererea este în creştere deoarece oamenii ştiu acum că sunt specialişti care îi pot ajuta şi, în plus, se remarcă deschiderea medicilor spre psihoterapie. Problema este că nu toţi oamenii care au astfel de probleme se adresează unui specialist, fiind în continuare o serie de prejudecăţi. Este vorba şi despre nivelul general de educaţie. Statisticile spun că, în general, cele mai multe persoane care solicită psihoterapia sunt cei cu studii medii şi superioare, mai multe femei decât bărbaţi. Nu neapărat pentru că bărbaţii sunt mai puţin vulnerabili, au mai puţine probleme, ci pentru că în cazul lor sancţiunea socială este mult mai puternică.

Citiți și Ion Dafinoiu, psihoterapeut: „Viaţa normală este una cu probleme!” (INTERVIU)

- Bărbaţii îşi acceptă mai greu vulnerabilitatea pentru că sunt învăţaţi din copilărie să ascundă o astfel de stare?
- Aşa este. Aud din primii ani de viaţă Fii bărbat!, Nu arăta că suferi!, Nu plânge! Este îngrijorător, întrucât cei care nu solicită un ajutor psihoterapic au o mai mare probabilitate de a somatiza. În loc să îşi exprime problemele verbal, comportamental, în cabinetul unui terapeut, le exprimă prin intermediul corpului. Aşa poate să apară un ulcer, o boală de piele. Apropo, ştiaţi că pielea este al doilea organ sensibil la starea noastră psihică, după sistemul nostru nervos? Noi exprimăm prin piele foarte multe dintre problemele noastre. Majoritatea tulburărilor de piele, cele ale tubului digestiv sunt de natură psihosomatică. Cunoaşteţi expresia îmi iese prin piele?

Tulburările sexuale au o determinare psihologică extraordinară. Eu spun anecdotic atât pacienţilor, cât şi cursanţilor mei, că cel mai important organ sexual al omului se află între urechi. Comportamentul sexual este, din punct de vedere biologic, extrem de stabil, deoarece noi ne naştem cu un program comportamental sexual foarte stabil. Dacă acesta ar fi vulnerabil, specia ar fi în pericol de dispariţie. Din această cauză, conform statisticilor, aproape 95% dintre tulburările de dinamică sexuală sunt de natură psihologică. Doar câteva boli pot să influenţeze comportamentul sexual. Anxietatea este moartea potenţei. Teama, întrebările pe care omul şi le pune în legătură cu el însuşi au acelaşi efect. Îmi pare rău că trebuie să spun că sunt mulţi endocrinologi care braconează pe acest teren, administrând tratamente hormonale care dacă produc efect, acesta este mai degrabă de tip placebo, nu neapărat specific. Echilibrul hormonal este greu de găsit, însă uşor de deteriorat cu intervenţii din afară. Un bărbat acceptă mai uşor că are probleme cu potenţa din cauza testosteronului, decât ideea că problemele sunt cauzate de neîncredere, de imaginea negativă, de incapacitatea de a dezvolta o relaţie adecvată cu o parteneră. E mai greu de acceptat.

- Astfel, este mai uşor să dăm vina pe ceva biologic, decât pe ceva care implică imaginea faţă de propria persoană…
- Întocmai, problemele psihologice au un impact mult mai mare asupra imaginii noastre publice. Apoi, nu trebuie să uităm copiii! În lumea aceasta teribil de complicată, deseori, părinţii exercită presiuni formidabile asupra copiilor, presiuni care sunt în dezacord cu resursele de care dispun copiii la vârsta respectivă. Aşteptările lor sunt mult peste resursele copiilor. Dezvolt acum o teză de doctorat, împreună cu una dintre studentele mele, care are ca obiectiv evaluare măsurii în care persoanele importante din jurul adolescenţilor, respectiv părinţi, cadre didactice, sunt capabile să identifice corect tulburările pe care le au aceşti copii.

Imaginaţi-vă că deseori o depresie ar putea fi etichetată ca lene şi, în consecinţă, părinţii exercită presiuni, iar copilul sau tânărul intră într-o stare de demisie totală. De asemenea, efectul comportamental al anxietăţii este cel de evitare – copilul care se teme de ceva de la şcoală, nu va mai merge la ore. Absenteismul este etichetat mai mult ca o tulburare de comportament, ca obrăznicie, când ar putea să fie simptomul unei tulburări psihologice. Noi ne propunem să evaluăm măsura în care aceste tulburări sunt corect identificate şi să dezvoltăm un program de training pentru cadrele didactice şi părinţi, în această direcţie. Aceşti copii care au probleme în adolescenţă, vor avea probleme şi mai mari în prima tinereţe, când vor intra pe piaţa muncii sau în diverse reţele sociale.

- Se întâmplă foarte des să vedem tineri sau chiar copii care petrec timp îndelungat în mediul virtual. Ce efecte poate avea un astfel de comportament?
- Să ştiţi că aceste persoane care trăiesc într-un spaţiu virtual, de cele mai multe ori nu au abilităţile necesare de comunicare şi relaţionare în spaţiul real. Am rămas uimit când am văzut grupuri de adolescenţi, care, deşi sunt fizic unul lângă celălalt, preferă să comunice prin sms-uri. Vă daţi seama? Acesta este un fel de schizofrenie socială! Am auzit la un moment dat o reclamă pentru internet care conţinea un adevăr înspăimântător. Spunea cam aşa - Cu ajutorul internetului, intri într-o lume în care poţi să fii ceea ce doreşti să fii. Adică, îţi creezi o falsă identitate, te minţi pe tine însuţi şi primeşti feedback-uri la această identitate. O pacientă de-a mea, medic, mi-a spus că şi-a creat un cont pe facebook, un profil fals, şi că, deşi ştie că este fals, când se întoarce acasă abia aşteaptă să consulte răspunsurile şi că se bucură de feedback-urile pe care le primeşte. I-am răspuns că aceasta este schizofrenie.

Citiți și Misoginismul şi violenţa se învaţă din clasa a patra

- De ce avem nevoie să „devenim” altcineva în spaţiul virtual?
- Imaginea despre noi înşine este expresia interiorizării feedback-urilor pe care le primim în relaţiile interpersonale. În cazul în care aceste răspunsuri nu sunt cele pe care le dorim sau nu sunt suficiente, atunci mai uşor culegem feedback-uri pozitive „cosmetizându-ne” imaginea noastră în spaţiul virtual, unde pot să scriu câteva cuvinte isteţe luate dintr-o carte şi pentru care primesc nişte reacţii nemaipomenite, de genul Aşa idee nu am mai auzit, sunteţi o persoană extraordinară. Deşi persoana care primeşte acest feedback ştie că el este dat la informaţii care nu sunt relevante pentru propria persoană, trăieşte totuşi aceste reacţii venite din partea altor persoane.

- În cazul acesta putem vorbi de o augmentare falsă a stimei de sine?
- Autominciună, da. Acesta este un mecanism de protecţie. Ne protejăm imaginea despre noi înşine, recoltând astfel de feedback-uri iluzorii. Vă spuneam că aceste persoane, care stau acum doar în faţa computerului, sunt incapabile să interacţioneze eficient cu cei din jur, însă ele sunt şi candidaţii pentru tulburările psihologice majore, de peste zece ani. Am avut un pacient care era dependent de computer, adus de părinţi, din Galaţi, student la Bucureşti şi deja pierduse un an la facultate. Stătea zece ore pe zi la computer. I-am spus: „Să presupunem că am bagheta magică, te scap de aceste zece ore zilnice de computer, ce punem în locul lor?”. Ce credeţi că a răspuns? A spus că nu ştie! Deci, vorbim de o incapacitate de a dezvolta proiecte de viaţă, în plan real. Pentru mulţi, virtualul este o evadare din lumea reală, care li se pare prea complicată, prea frustrantă. Din acest motiv am folosit acest termen dur – schizofrenie socială, în sensul că ei sunt complet disociaţi de lumea reală, nucleul schizofreniei fiind disocierea.

Citiți și Elevi sufocaţi de programul şcolar EXCLUSIV

- În experienţa dumneavoastră la cabinet, există vreun caz care să vă fi schimbat perspectiva asupra profesiei?
- Este greu să identific un caz concret. Am multe cazuri de care îmi amintesc cu plăcere – copii şi adulţi. Practic, după cazuri importante şi rezolvate cu succes, constat că, deşi personalitatea umană este deosebit de complexă, dacă reuşeşti să identifici resorturile profunde, intime ale clientului, reuşeşti împreună cu el să produci o schimbare care, din exterior, poate părea miraculoasă. Deseori le spun pacienţilor mei că motto-ul terapiei pe care o practic, deşi sună a slogan electoral, exprimă întru totul adevărul – „Doar împreună vom fi puternici! Dacă formăm o echipă, ne atingem obiectivul, dacă nu, nicio şansă”.

- Mulţi dintre noi îl cunoaştem pe psihoterapeutul, profesorul universitar, decanul Ion Dafinoiu sau cel care a adus hipnoza în Iaşi. Cine este însă omul Ion Dafinoiu?
- Mă număr printre cei norocoşi, practic o meserie care îmi place extraordinar. Mi-a plăcut şi îmi place să fiu profesor, să fiu psihoterapeut, să fac acest curs de formare în domeniul psihoterapiei. Timpul meu liber nu este prea mult. Întotdeauna sunt în căutarea celui mai bun echilibru între profesie şi familie, probabil unul niciodată atins. Câteodată există un dezechilibru în favoarea profesiei, alteori în favoarea familiei. Şansa mea este că am prieteni, că reuşim să ne întâlnim şi să trăim momente speciale, în puţinul timp liber. Îmi place să călătoresc. Atunci când eram mai tânăr, dar au trecut acele vremuri, jucam bridge. Înainte de '90 se întâmpla asta. Acum, când privesc în urmă, cred că era un fel de a pierde timpul, pentru că atunci dacă munceai prea mult deveneai suspect. Acum nu mai am timp de aşa ceva. Timpul pe care îl am, îl dedic pregătirii profesionale, familiei, prietenilor.

Fiica mea m-a urmat în profesie, deşi am sfătuit-o să aleagă altceva. E greu câteodată, când ai pe cineva în familie, să mergi pe acelaşi drum, pentru că unii ar putea face comparaţii sau meritele personale ar putea să nu fie corect apreciate. Norocul meu e că nu îşi dă doctoratul în România, ci la Londra. Soţia mea a fost întotdeauna alături de mine în luarea deciziilor deosebit de importante, de pildă când am dezvoltat acele cursuri de formare în domeniul psihoterapiei, pentru că asta consumă timp şi înseamnă să fiu departe de familie. Fără sprijinul şi încurajarea soţiei mele nu m-aş fi angajat într-un astfel de efort. În mai puţine cuvinte, mă consider norocos din toate punctele de vedere.

A consemnat Andreea IGNEA  

Citiți și Maia Morgenstern: „Sunt fericită, sunt înconjurată de tineri formidabili!”