Ion Dafinoiu, psihoterapeut: „Viaţa normală este una cu probleme!”

Viaţa fiecăruia dintre noi nu este lipsită de schimbări, absolut fireşti, sau de situaţii tensionate, evenimente care se pot transforma în probleme ce par fără rezolvare. În astfel de situaţii, un psihoterapeut ar putea fi cea mai bună soluţie. Decan al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, psihoterapeutul Ion Dafinoiu ne explică importanţa unui demers terapeutic eficient, amintind şi care sunt cele mai noi tendinţe în domeniu.
Specializat în hipnoza clinică şi psihoterapia ericksoniană, Ion Dafinoiu ne dezvăluie şi câteva dintre misterele profesiei pe care o practică din anul 1976, când a absolvit Facultatea de Psihologie de la Iaşi. Nume recunoscut la nivel internaţional, Ion Dafinoiu a semnat numeroase cărţi, studii, articole de specialitate, publicate în ţară şi în străinătate.

- Când apelează o persoană la ajutorul unui psihoterapeut?
- Conform modelului medical, soliciţi ajutor când eşti bolnav. Din perspectiva psihoterapiei, lucrurile stau puţin altfel, în sensul că psihoterapia se adresează nu doar persoanelor care au probleme ce pot fi etichetate nosologic, din punct de vedere psihiatric sau medical. De pildă, de-a lungul vieţii, fiecare dintre noi trecem de la o etapă la alta. Este o trecere absolut normală, să spunem de la statutul de student la cel de persoană în căutarea unui loc de muncă, de la statutul de persoană necăsătorită la cel de căsătorită sau de la familie fără copii la cea în care apar copiii. Acestea sunt treceri normale, doar că nu toate persoanele trec peste problemele pe care le implică schimbarea acestui statut.

- Schimbarea este întotdeauna destul de grea, determinându-ne să ieşim din zona noastră de confort…
- Sigur, e dificilă. Sunt persoane care reuşesc să îşi rezolve singure astfel de probleme, dar sunt şi altele care au nevoie de ajutor. Faptul că nu te înţelegi bine cu soţia, să spunem, sau cu soţul, nu implică necesitatea unui diagnostic medical. În acelaşi timp, sunt multe persoane care au ajuns la concluzia că a apela la un specialist care îi poate ajuta să treacă peste aceste probleme este o soluţie mult mai bună decât să lase ca lucrurile să treneze şi problemele să se amplifice. Deseori, tratamentul medical nu este indicat în astfel de situaţii. De asemenea, cei care se aşează pe fotoliul din cabinetul meu îşi pun întrebări fundamentale, de tipul Cine sunt?, Cât valorez?, De ce m-am născut? De ce trebuie să trăiesc? Pastilele nu dau răspunsuri la întrebări.

- Când este necesar, totuşi, tratamentul medicamentos?
- Vă dau un exemplu: o persoană anxioasă, incapabilă să dezvolte o relaţie terapeutică eficientă, probabil că are mai întâi nevoie de o farmacoterapie adecvată, pentru ca apoi să meargă la şedinţele de psihoterapie. Aş spune că, fără să absolutizăm un demers sau altul, în funcţie de problemă şi de persoană, trebuie căutată cea mai bună combinaţie între farmacoterapie şi psihoterapie. Farmacoterapia poate să producă efecte rapide – eşti anxios, ai luat câteva anxiolitice şi te-ai liniştit. Numai că farmacoterapia, deşi produce efecte rapide, e urmată de recidive frecvente, pentru că oamenii nu au găsit încă răspunsuri la întrebările care îi alertau. Psihoterapia produce efecte mai lent, însă acestea sunt mult mai stabile. În tulburările depresiv-anxioase, toată literatura de specialitate consideră că psihoterapia este tratamentul de elecţie. Din fericire, şi medicii, inclusiv cei psihiatri, înţeleg acest lucru şi fie ei înşişi practică alături de farmacoterapie şi psihoterapia, fie orientează pacienţii spre un psihoterapeut competent, calificat. Viaţa normală este una cu probleme! Aş spune că aceasta este vestea rea, însă este şi una bună – oamenii au tot ce le trebuie să îşi rezolve problemele. Şi în popor se spune că oamenii au probleme pe măsura lor. Dacă nu aş crede în resursele oamenilor, nici nu aş face psihoterapie. Mulţi consideră că psihoterapia creează un context care să-i permită persoanei să se cunoască mai bine, să-şi utilizeze mai eficient resursele sau să-şi dezvolte resurse - şi sunt de acord cu acest fapt. Deseori, psihoterapia este utilizată având ca obiectiv dezvoltarea personală. Nu trebuie să ai probleme foarte mari pentru a merge la un psihoterapeut, poţi merge doar când simţi că nu îţi utilizezi pe deplin întregul potenţial.

Citiți și Elevi sufocaţi de programul şcolar EXCLUSIV

- Ce facem însă cu stigmatizarea persoanelor care apelează la psihoterapeut?
- Problemele psihologice au un impact mult mai mare asupra imaginii noastre publice. Din această cauză, oamenii recunosc mai greu că au o problemă de natură psihologică. Recunosc mai uşor una medicală. Deseori, problemele psihologice sunt percepute ca fiind expresii ale unei vulnerabilităţi personale. În plus, acestea pot antrena sentimente de culpabilitate. De exemplu, dacă mergem la un gastroenterolog şi ne întâlnim cu o cunoştinţă acolo, nu e nicio problemă, chiar ne bucurăm că ne trece mai uşor timpul până intrăm la medic. Mă îndoiesc de faptul că aceeaşi discuţie ar putea avea loc în sala de aşteptare a unui medic psihiatru sau a unui psihoterapeut. De ce? Pentru a-ţi proteja imaginea publică. Este bine ca un psihoterapeut să aibă grijă ca pacienţii care vin în terapie să nu se întâlnească unii cu alţii.

- Cum ne ajută hipnoza şi care sunt noile tendinţe în acest domeniu?
- Mulţi au făcut analogia între creierul uman şi computer. Aceasta a dus la dezvoltarea unor terapii care îşi propun să schimbe programele cognitive ale persoanei, considerând că problemele lor sunt cauzate de faptul că au programe ineficiente, distorsionate. Pe această metaforă se bazează terapia cognitivă, programarea neurolingvistică, ca să enumăr două dintre cele mai în vogă terapii. Eu cred că omul este mai mult decât cogniţie, este în egală măsură şi emoţie, afectivitate. Un mare terapeut american spunea că problemele oamenilor nu se datorează vreunui deficit de informaţie. Dacă ar fi aceasta cauza, ar fi suficient să dezvoltăm cărţulii isteţe pentru fiecare tulburare. De exemplu, cum să scapi de depresie în şapte paşi...

- Ceea ce găsim frecvent pe internet sau în librării, sub diverse forme!
- Sunt! Îmi amintesc acum de o doamnă, pe care nu o cunoşteam. M-a sunat şi mi-a spus că a citit nu ştiu ce carte de acest tip, însă nu a obţinut nimic, deşi a urmat toţi paşii indicaţi. Credeţi că oamenii nu ştiu ce să facă pentru a-şi rezolva problemele? Deseori ştiu! Credeţi că o persoană care vrea să renunţe la alcool sau la ţigări, de exemplu, nu ştie cum să procedeze? Când să ducă alcoolul la gură, îl aruncă, sau când merge la magazin după ţigări, cumpără altceva... ciocolată. Ştiţi de ce fac în continuare acelaşi lucru? Pentru că nu cred că pot să realizeze schimbarea – Eu m-aş lăsa de fumat, dar cred că nu pot! Am încercat de câteva ori şi am ajuns la concluzia că nu pot! Acestea sunt cuvintele pe care le rostesc persoanele în astfel de situaţii. Schimbarea are un resort afectiv mult mai important. Toate aceste cogniţii sunt alimentate de energia emoţiilor, pentru că, fără emoţii şi motivaţie, toate aceste programe, care ar putea să ne ducă spre obiectiv, nu pot fi puse în act.

Hipnoza are în vedere o serie de factori noncognitivi. Pe de altă parte, sunt acum abordări hipnoterapeutice care valorifică o serie de abordări cognitive. Se vorbeşte la ora actuală despre hipnoterapie cognitiv-comportamentală. Deseori, în stare de veghe, oamenii rămân prizonierii unor stereotipuri mentale. Transa hipnotică îi face mai flexibili. De exemplu, o eficienţă recunoscută este în terapia fobiilor. Sunt studii care demonstrează că desensibilizarea sistematică în transă ar putea fi mai eficientă decât cea în afara ei. În transă poţi să pui persoana în contact cu stimulul fobogen şi să o provoci să înveţe alte răspunsuri mai adaptative în raport cu aceşti stimuli. În plus, este vorba despre misterul hipnozei. Îl invoc deseori pe Petre Ţuţea, care spunea că Adevărul oferă certitudini, însă de multe ori oamenii nu pot trăi cu certitudini. Poţi să trimiţi acasă un pacient cu un diagnostic cert, dar nefast, şi o astfel de persoană moare înainte de a muri. Deşi biologic trăieşte, din punct de vedere psihosocial este mort. Într-o lucrare de limbă franceză, am întâlnit expresia les morts vivants (morţii vii – n.r.). Ţuţea continuă că oamenii au nevoie de speranţă, mai mult decât de certitudini. Singurul care poate oferi speranţă este misterul! Ţuţea se referea la misterul religios.

- Putem face o paralelă, în acest caz, cu ceea ce se întâmplă în preajma zilei Sfintei Parascheva…
- Aici este mai mult de discutat, pentru că oamenii dezvoltă un fel de transă în astfel de situaţii, care presupune aceleaşi mecanisme psihologice ca în cazul celei induse prin hipnoză. Transa hipnotică are suficient mister, pentru a stimula speranţe care pot deveni ceea ce în psihologie se numesc predicţii ce se autoîmplinesc. Aceste speranţe pot organiza într-o manieră inconştientă întregul nostru comportament, felul nostru de a gândi, conducându-ne la atingerea obiectivelor. Aş invoca o zicere populară, dar care se referă la predicţiile negative: De ce ţi-e frică, nu scapi! Dar, în acest caz, ce-ţi doreşti şi crezi că ai putea să faci, ai putea să obţii. Vă amintesc faptul că şi Iisus a spus la un moment dat Credinţa ta te-a vindecat. Deci, eu pot, în timpul transei, să stimulez o serie de credinţe sanogenetice pozitive, care pot să producă influenţe psihologice evidente. De altfel, se vorbeşte la ora actuală despre psiho-neuro-imunologie, despre faptul că starea psihică poate să influenţeze sistemul imun. Vreau doar să subliniez că interacţiunea dintre psihic şi somă este deosebit de complexă, mult mai complexă decât se credea. Influenţa stării psihice asupra infrastructurii somatice este mult mai puternică decât s-a crezut până acum. Să evocăm un exemplu evident. Ce este, la urma urmei, efectul placebo dacă nu expresia influenţei credinţelor, aşteptărilor suprastructurii psihologice asupra infrastructurii biologice?

Citește și Tragediile învăţământului ieşean

- Are hipnoza limite sau poate fi răspunsul la orice problemă?
- Auzim uneori de persoane care spun că au găsit nu ştiu ce tip de intervenţie miraculoasă care vindecă orice, însă eu devin circumspect la astfel de afirmaţii. Sunt solicitat foarte des, datorită misterului pe care îl prezintă hipnoza, de persoane cu diverse probleme, deseori medicale. Mă întreabă dacă şedinţele de hipnoză ar putea să le rezolve. Desigur, le evidenţiez limitele intervenţiilor psihologice în astfel de situaţii. Transa hipnotică ne poate ajuta să utilizăm la maximum resursele de care dispunem, dar nu să depăşim limitele noastre naturale, biologice. Nu putem să acţionăm într-o manieră evidentă asupra substratului somatic sau la nivel celular, să spunem. Deşi sunt o serie de experimente care încearcă să argumenteze acest lucru, relaţia dintre psihic şi somă este deosebit de complexă şi mecanismele nu au fost încă pe deplin elucidate. Astfel, cred că terapeuţii – şi psihoterapeuţii, şi medicii – trebuie să manifeste oarecare prudenţă.

În plus, trebuie înţeles că relaţia dintre psihic şi somă nu este una de determinare, ci de implicare. Ca să fiu mai bine înţeles – acolo unde un medic sau un fiziolog vede excitaţie, un psiholog vede emoţie. Dar, excitaţia nu determină emoţie, aşa cum nici emoţia excitaţie. Acestea se presupun, se implică unele pe altele, la fel cum apa nu determină H2O şi nici H2O nu determină apa. Sunt două modalităţi de lectură diferite ale aceleiaşi realităţi. A absolutiza una în detrimentul celeilalte este cea mai mare greşeală. Desigur, sunt persoane care răspund mai uşor la un tip de abordare, alţii la un alt tip. Cred însă că medicii, care au început să vorbească din ce în ce mai mult despre o abordare holistă, au înţeles ei înşişi că modelul tradiţional medical trebuie să devină mult mai flexibil pentru a încorpora şi abordări psihologice.
A consemnat Andreea IGNEA

- Spuneaţi că oamenii au tot ce le trebuie pentru a-şi rezolva problemele.
- Într-adevăr, deşi au resurse, uneori oamenii nu sunt conştienţi de acestea. Rămân prizonierii unei anumite imagini privind soluţia, cuvânt prin care eu înţeleg drumul spre obiectiv. De exemplu, „am insomnie, prin urmare trebuie să mă străduiesc să adorm”. Fără să-şi dea seama, în acest mod creează un cerc vicios care nu numai că nu rezolvă problema, ci o menţine. Alteori, oamenii formulează greşit problema. Terapeutul are ca obiectiv fie să-l provoace pe client să dezvolte alternative la imaginea lor iniţială despre soluţie, fie să reformuleze problema în diverse moduri, pentru a găsi mai uşor rezolvarea. Îmi place să definesc libertatea drept „capacitatea de a dezvolta alternative”. Prin urmare, aş spune că psihoterapia îi face pe oameni mai liberi, pentru că în faţa unui obstacol, îi provoacă să-şi pună întrebări de genul „Cum altfel aş putea gândi, acţiona, să mă raportez la mine sau la ceilalţi?” Această întrebare determină o căutare mult mai eficientă.  

* * * Citiți continuarea discuției în ediția de joi, 4 februarie.