La mulţi ani, domnule PROFESOR!

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” - USAMV Iaşi - îl va omagia astăzi, 5 februarie, pe prof.univ.dr. Dr. H.c. Constantin Vasilică. Aniversarea celor 90 de ani de viaţă şi a 66 de ani de activitate universitară a prestigiosului dascăl, care prin întreaga sa activitate a contribuit la dezvoltarea învăţământului superior agronomic ieşean şi nu numai, va avea loc în Aula Magna „Haralamb Vasiliu” a USAMV, începând cu ora 10.00. Într-un interviu acordat ziarului „Evenimentul Regional al Moldovei”, cunoscutul profesor Constantin Vasilică a vorbit despre profesia de dascăl, despre relaţia profesor-student, dar şi despre modul în care a resimţit regimul comunist. 66 de ani se împlinesc şi de la căsătoria apreciatului dascăl, oferindu-ne cu această ocazie, „secretul” unui mariaj fericit şi de durată.

- Anul acesta se împlinesc 66 de ani de când v-aţi început cariera universitară. E cifră cu care puţini se pot mândri!
- Foarte multe cadre didactice, colegi, şi studenţi îmi spun că eu am fost un dascăl de excepţie şi nu este adevărat! Eu sunt un om care am căutat şi m-am străduit să nu compromit disciplina, nu ca să devin un element de excepţie sau un model. În primul rând, nici nu ştiu dacă există oameni care să fie modele. A considera un om a fi model înseamnă a-i cunoaşte toate caracteristicile vieţii interioare, iar asta este imposibil. Consideri model un om pe care îl vezi, îţi place şi-i studiezi comportamentele exterioare. Nici din acest punct de vedere nu ştiu dacă am fost un model. Eu m-am străduit în primul rând să-mi fac profesiunea de dascăl, pe care am moştenit-o de la cel care a fost o mare şansă a vieţii mele – profesorul Neculai Zamfirescu. M-a luat din banca amfiteatrului în anul IV şi mi-a oferit un scaun de preparator. Am devenit student salariat! Înainte cu o zi nu aveam nici bani de tren să mă duc acasă şi din momentul acela am devenit salariat. De la el am primit direct, şi indirect am luat, foarte multe secrete ale modului de a te comporta la catedră şi ale modului cum trebuie să îţi construieşti relaţiile cu studenţii şi colegii. De la el am învăţat că profesiunea de dascăl este extrem de importantă pentru că memoria poate juca feste celor mai mari genii. Astfel, este important să ai întotdeauna prelegerea bine pregătită din vreme şi să ai textul scris pe catedră sau în buzunar, fără să-l consulţi în faţa studenţilor. Eventual, dacă ai un lapsus pe care nu îl poţi lichida într-o secundă să poţi consulta manuscrisul. M-a impresionat acest sfat şi mi-am cultivat memoria ca să nu am nevoie să mă uit vreodată pe textul prelegerii. Aceasta este una dintre satisfacţiile mele din profesiunea mea de dascăl – am reuşit să nu citesc niciodată prelegerea în faţa lor.

- Ce aţi putea să ne spuneţi despre dezvoltarea relaţiei profesor-student?
- În relaţiile cu studenţii, de la dascălul meu am învăţat că nu e bine să foloseşti persoana a II-a singular de la pronumele personal, adică sintagma tu. Întotdeauna am vorbit cu studenţii mei adresându-le pronumele de politeţe direct sau subînţeles. Acest lucru, fără să o fac pe magister dixit, am spus-o cu toată naturaleţea şi graţia de care am fost capabil ca să le dovedesc faptul că sunt un coleg mai în vârstă decât ei şi mai bine informat într-un domeniu în care ei abia îşi încep profesiunea. Acest lucru a contat enorm în relaţiile mele cu studenţii. Din acest punct de vedere, soţia mea m-a depăşit. Şansa mea a fost că am fost numiţi amândoi preparatori când a început anul IV.

- Proveniţi dintr-o familie cu 11 copii, de la ţară. Cum v-a influenţat acest fapt atitudinea în carieră?
-Toată viaţa mea am ajutat studenţii fii de ţărani, care s-au dovedit elemente serioase. Îmi aduc aminte că eram decan şi trebuia să trimit zece studenţi din anul III în Cehoslovacia. Mi-am scos mediile şi am făcut primii zece clasaţi. M-am dus în anul lor şi le-am spus că vor pleca în Cehoslovacia pentru studii, practica de vară de două săptămâni, dar şi că sunt obligaţi fiecare să dea câte 1.000 lei pentru ca noi să putem primi studenţii cehoslovaci. Cel cu media cea mai mare a spus că nu pleacă pentru că nu are bani. Atunci i-am spus Ba ai să pleci! şi i-am dat eu bani... El este unul dintre organizatorii evenimentului de mâine (astăzi, 5 februarie – n.r.). Fiu de ţăran... De ce? Am văzut-o pe mama sa îmbrăcată foarte modest ieşind de la secretariat, când era el student în anul II, şi i-am reţinut numele.

Citiți și Ion Dafinoiu, psihoterapeut: „Viaţa normală este una cu probleme!” (INTERVIU I)

La fel, eram decan şi am primit un telefon de la Bucureşti că un moldovean student de acolo, care terminase anul I cu medie maximă, a vrut să se transfere la noi, la Iaşi, dar rectorul nostru nu a aprobat. Era un moldovean sărac şi trebuia să se trateze la spitalul militar din Iaşi, unde avea pe cineva cunoscut. L-am adus la Iaşi! Era în anul II, eu predam la anul III şi, venind într-o pauză de la curs, am văzut un ţăran cu o căciulă ţuguiată, cu un pulover şi opinci. Am întrebat la secretariat cine este şi doamna Teodorescu mi-a spus că e tatăl celui pe care l-am transferat de la Bucureşti. Am ţinut minte şi la sfârşitul anului am văzut că a luat toate examenele de la noi cu 10. Atunci se distribuiau bursele republicane, iar eu eram decan. Candidaţi la cele trei locuri de bursă erau patru studenţi, dintre care doi erau fii de profesori universitari, unul era fiul unui inginer agronom, ei aveau cu ce trăi, aveau lobby. Al patrulea era acest fiu de ţăran, el nu avea pe nimeni să-l susţină. În consiliu am explicat că toţi ceilalţi mai au din ce trai, dar acesta, dacă nu îi dăm bursa republicană, toată viaţa lui va crede că nu i-am dat pentru că nu a avut lobby. I-am căpătat bursa, pe care nu a pierdut-o până a terminat facultatea!

- Nu doar activitatea didactică este excepţională, ci şi cea de ştiinţifică!
- Nu-mi place să mă laud cu activitatea mea didactică sau ştiinţifică. Sunt satisfăcut că nu am compromis disciplina, că nu am umblat după un număr de lucrări ştiinţifice, aşa cum se practica şi înainte, şi după 1989. Nu am umblat niciodată după ore suplimentare. Nu am avut norme în alte părţi ca să nu răpesc din timpul meu pentru pregătirea profesională. Am fost propus în anul II să plec în URSS, la studii. Mai trebuia doar să termin examenele şi să primesc fişa matricolă la dosar. La penultimul examen am aflat că, nefiind membru de partid, consiliul a propus să nu mai plec. Aveam însă un coleg care era secretar de partid. Atunci începusem să mă împrietenesc cu soţia mea, pe care o urmărisem tot anul I. El s-a exprimat în faţa a doi colegi că îmi place de Savin Margareta, dar nu pot intra acolo, pentru că e Vasilică. L-am propus să plece în URSS şi scap de el. Era foarte periculos pe vremea aceea, în 1949, să refuzi plecarea în URSS, la studii. M-am gândit până a doua zi cum să fac. I-am spus soţiei că mă duc la legiunea de partid şi refuz să plec în URSS. Am povestit exact ce mi-au spus colegii mei, gândindu-mă pe drum să nu folosesc cuvântul refuz. Aşa că am spus Având în considerare această conjunctură, că nu am fost propus ca un element reprezentativ al ţării, nu ştiu dacă mai este cazul să plec. S-a uitat în dosar şi mi-a spus că din acel moment, chiar dacă vreau să plec, nu mai pot. Mai târziu, aveam să aflu că acel coleg, secretarul care m-a propus, a fost dat afară din partid... Vă daţi seama ce însemna asta? Mi-era frică de ce repercusiuni pot fi asupra mea.

Citiți și Ion Dafinoiu, psihoterapeut: „Cererea de psihoterapie este în creştere” (INTERVIU II)

- Tot 66 de ani s-au împlinit şi de la căsătorie. Care este secretul unei căsnicii fericite, de durată?
- Nu m-am certat niciodată cu ea. Erau alte concepţii atunci, altă educaţie. Dacă vă povestesc scene cu soţia mea înainte de a ne căsători, nu vă va veni să credeţi! De exemplu, eram aproape de căsătorie, ne-am dus să admirăm trandafirii din Grădina Copou. Stăteam pe o bancă şi discutam. Ea în dreapta mea, eu cu mâna pe umărul ei. Fără să vreau, mâna mea a căzut pe piciorul ei, dar nu pe genunchi, ci ceva mai sus. Nu a spus nimic, dar mi-a luat mâna uşurel cu mâna ei stângă şi a mutat-o pe genunchi. Fără să spună nimic! I-am adus aminte mai târziu (spune dascălul cu lacrimi în ochi şi zâmbetul pe buze – n.r.). Ştiţi ce mi-a spus? Ai avut noroc că nu ţi-a căzut mâna mai sus, că vorbeai la bec! Aşa era educaţia atunci!

Am avut curajul să ne căsătorim. N-am avut nici lingură, când ne-am căsătorit. Ne-am împăcat formidabil. Ea a fost şefă de lucrări la catedra de organizare. A respectat studenţii mai mult decât mine. A avut multe neplăceri cu şeful ei la disciplină, pentru că era înţelegătoare cu studenţii, când erau nevoiţi să lipsească de la ore. Oriunde am mers cu ea, la foştii studenţi, eu eram pe planul doi, ea era pe primul. Eu m-am bucurat întotdeauna pentru asta! La o aniversare, un fost student care se pilise puţin, a avut curajul să îmi spună că Domnule profesor, cum aţi făcut? Noi, studenţii suntem diavoli, pentru că suntem atenţi la fiecare gest al profesorilor noştri şi nu v-am văzut niciodată să acordaţi atenţie nepotrivită vreunei studente? Dumneavoastră nu aţi făcut nimic. I-am spus că am o soţie tânără, frumoasă, care îmi place şi că mă ţin de ea, ca să nu mi-o ia alţii! Cum aş putea să mai umblu eu după altele! Când am fost la legiunea de partid să refuz plecarea în URSS, ea a mers la Mitropolie şi m-a aşteptat acolo. Orice altă fată mi-ar fi spus să plec.

- Aţi fost întotdeauna unul lângă celălalt, încă de la început!
- Convingerea mea este că secretul unei căsnicii fericite este soţia. Dacă soţia ştie să găsească cele mai bune căi să îndrepte spre ea, dinspre bărbat, acelaşi tip de sentimente pe care ea însăşi le are faţă de bărbat, căsnicia este reuşită 100%. Noi am dus o viaţă modestă, nu am umblat după avere, după maşini şi i-am ajutat pe ai noştri cât am putut şi am crezut amândoi în Dumnezeu.

 - Ştiu că era greu atunci dacă nu eraţi membru de partid. Aţi ajuns până la urmă în această ipostază?
- N-am vrut să mă fac membru de partid ca să nu plec din Institut. Am fost nevoit să accept până la urmă, în 1962, când s-a terminat colectivizarea. A venit atunci o adresă că dacă nu îmi lămuresc părinţii să se înscrie în colectiv şi să fiu membru de partid, înseamnă că eu trebuie să fiu considerat un element duşmănos faţă de regim. Anterior, am mai fost selectat la un moment dat să fac parte din Ministerul Agriculturii, nu ştiu de ce eu. În '52, din februarie până în aprilie, am fost de 17 ori la minister. Voiau să mă pună directorul propagandei. Ultima dată când am mers, m-am oprit la ministrul adjunct şi mi-a venit ideea să îi spun că Tovarăşu ministru, dacă partidul, guvernul şi statul vor să mă aducă la Bucureşti, eu vin, pentru că nu am ce să fac. Dacă îmi daţi posibilitatea să aleg , nu între postul de director de propagandă, ci între cel de ministru şi cel de asistent la catedră, prefer să rămân la catedră. S-a înfuriat şi m-a dus la ministrul Agriculturii, un om cumsecade, cu mintea ageră. I-am spus acelaşi lucru şi mi-a răspuns Du-te, domnule, şi putrezeşte la disciplina aceea!

- Era mai greu înainte de Revoluţie sau acum?
- Înainte de '89 am trăit sub teroarea lipsei de libertate. După refuzul de a merge în URSS, m-a obsedat ideea că vom fi pedepsiţi. Trebuia să fim atenţi la cine ne intră în casă şi unde mergem. Ne-am obişnuit să ducem o viaţă izolată. Îmi amintesc de fostul meu învăţător care l-a lămurit pe tata să mă dea mai departe la şcoală. El fusese închis 27 de ani. O zi şi o noapte a stat şi ne-a povestit. Ne-am îngrozit când am aflat la ce tehnici diabolice a fost supus. Nu ştiu cum a supravieţuit. Le scoteau unghiile, îi puneau să-şi mănânce excrementele... Am simţit o descătuşare totală în 1990.

A consemnat Andreea IGNEA  

Constantin Vasilică s-a născut la 5 februarie 1926 în comuna Tudora, judeţul Botoşani. În 1951, a absolvit Facultatea de Agronomie a Universităţii Agronomice „Ion Ionescu de la Brad”, parcurgând apoi toate treptele învăţământului universitar, de la preparator până la profesor titular al aceleiaşi facultăţi. După ieşirea la pensie, în 1996, şi-a continuat activitatea în Universitate ca profesor consultant şi conducător de doctorat. Este autorul a peste 130 de lucrări ştiinţifice, printre care trei volume de „Prelegeri de fitotehnie”, „Fitotehnie”, scrisă în colaborare şi apărută în trei ediţii la Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, „Tehnologia cultivării inului pentru fibre”, „90 de ani de învăţământ agronomic universitar în Moldova”, „Istoria Învăţământului Universitar Agronomic din Iaşi 1912 - 2012” etc. Este membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din România, Vicepreşedinte al Filialei Moldova a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, membru al Grupului Internaţional de Cercetare a Fertilităţii Solului din cadrul Societăţii Internaţionale de Ştiinţa Solului (IOSDV), membru corespondent al Societăţii Ştiinţifice de Fitotehnie din Germania, membru fondator şi vicepreşedinte (1990 - 1996) în Consiliul Societăţii Inginerilor Agronomi din România (SIAR), membru fondator şi vicepreşedinte al Societăţii Ştiinţifice „Haralamb Vasiliu” din Iaşi, membru al Grupului Internaţional „Norleg” de Cercetare a Leguminoaselor pentru boabe, din Norwich (Anglia).
În anul 1995, Universitatea „Justus Liebig” din Germania i-a conferit Medalia „Gisevius”, pentru activitatea ştiinţifică în domeniul fitotehniei şi dezvoltarea colaborării ştiinţifice dintre Universitatea Giessen şi USAMV Iaşi, după ce în 1982 a fost distins cu Medalia de argint „375 de ani” a aceleiaşi universităţi. O recunoaştere a muncii sale de peste 50 de ani este şi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti (2007).