Mihaela Gheran: „Cancerul este un mister împotriva căruia poţi lupta prin dorinţa de a trăi şi prin credinţă”

 Trecută printr-o depresie cumplită când i s-a pus diagnosticul de cancer, Mihaela Palade Gheran şi-a propus să lupte cu boala şi să înfiinţeze un grup de sprijin pentru persoanele care se află în aceeaşi situaţie. Psiholog de meserie, ea a înţeles că boala este resimţită de întreaga familie, motiv pentru care, astăzi, încearcă să-i ajute pe cei aflaţi în suferinţă să se informeze şi să vadă mai departe de „cancerul care-i condamnă la moarte”. Deşi suferinţele îndurate din cauza tratamentelor cu citostatice au fost multe, Mihaela Palade Gheran este de părere că împotriva cancerului poţi lupta, dacă vrei într-adevăr să trăieşti şi ai credinţă

-  Aţi înfiinţat un grup de sprijin pentru persoanele diagnosticate cu cancer şi pentru familiile acestora. Cum a luat naştere această iniţiativă?
- Ideea de a face un grup de sprijin mi-a venit trecând prin experienţa bolii, cu aproximativ un an în urmă, când am căutat să particip la activităţi colective care să aibă drept subiect central bolnavul de cancer, ştiind ce impact puternic are susţinerea şi restabilirea echilibrului interior în procesul de vindecare. Dat fiind faptul că nu am găsit astfel de grupuri în Iaşi sau în Regiunea de Nord-Est, mi-am spus că, în momentul în care mă voi pune pe picioare, voi organiza un astfel de grup. Astfel, după ce analizele mi-au ieşit bine, m-am implicat într-un astfel de proiect împreună cu Asociaţia „Câştigă viaţă”, care este din Bucureşti şi care urmează să-şi deschidă o filială şi în Iaşi. Noi ne ocupăm în special cu suportul şi susţinerea persoanelor cu cancer, având încheiat un parteneriat cu Federaţia Persoanelor Bolnave de Cancer din România, cu care demarăm foarte multe proiecte comune.

- Sunteţi psiholog de profesie şi, totuşi, în momentul în care v-aţi îmbolnăvit aţi simţit nevoia de a vă înscrie într-un grup de susţinere?
- În astfel de momente, oamenii au nevoie de o uriaşă susţinere. Vă daţi seama că sunt cancere diagnosticate în fazele 0 şi 1, iar persoanele acestea ajung să-şi piardă viaţa în două-trei luni, dar sunt şi oameni care se află în faze terminale şi trăiesc ani buni. Practic, această boală este un mister, iar ceea ce face diferenţa este psihicul pacientului şi darul lui Dumnezeu. Cunoscând stadiile prin care trece un pacient când primeşte un astfel de diagnostic şi perioada de şoc în care se afundă, mi-am dat seama că ajutorul venit din exterior poate fi enorm. Eu, personal, când am fost diagnosticată cu cancer făceam într-o zi, în perioada aceea de şoc, câte şase-şapte ore de exerciţii pentru diminuarea anxietăţii, exerciţii de respiraţie, pentru a putea să mă mă menţin pe o linie de plutire - şi tot mi-a fost foarte greu! Deşi lucrasem, în calitate de psiholog, cu persoane ce aveau cancer, în momentul în care am făcut eu boala mi-am dat seama că nu ştiam nimic. Paradoxul acestei boli, în fază incipientă, este că te simţi foarte bine şi te crezi sănătoasă, dar, deodată, te prăbuşeşti în această boală! În fazele de început nu ai niciun fel de simptom. Practic, am trecut prin experienţa bolii, prin luni de chimioterapie, printr-o intervenţie chirurgicală, dar, la început, am simţit doar o oboseală acută. Atât!

- Cancerul este asimilat în gândirea colectivă drept o „condamnare la moarte”. Această idee slăbeşte psihicul pacientului şi îl determină să „predea armele” în faţa bolii?
- Cred că toţi cei care primesc acest diagnostic ajung, în primă fază, să se considere condamnaţi la moarte. De aici vine marea suferinţă emoţională, psihică, mentală, fiind toate palierele fiinţei implicate. Pentru a ieşi din acestă „prăpastie”, prima etapă este să te informezi, peste starea de şoc se trece lucrându-se prin anumite exerciţii. Nu trebuie lăsat să se ajungă la anxietate şi la atacurile de panică ce se instalează frecvent, căzând într-o depresie cruntă. Eu am făcut terapie cu trei colege, care lucrau în domeniul psihologiei, dar au fost asistaţi şi copiii mei. Cancerul este o boală de familie, care îi afectează şi pe cei din jurul nostru.

- La cât timp se poate lucra cu un pacient bolnav de cancer?
- În momentul în care accepţi că ai această boală poţi să începi şi tratamentul care să lupte cu ea. Negarea este, iarăşi, un mecanism de apărare şi mulţi dintre pacienţi se închid în ei, refuzând orice ajutor, iar relaţiile se deteriorează profund, fiindcă apare accesul de furie, care este revărsat peste cei dragi. Prin intermediul furiei este mult mai uşor de accesat şi de scos în afară frica, disperarea, tristeţea adunate în interiorul persoanei din cauza acestei boli. Deşi pacientul merge la specialişti pentru a lucra (psihologi - n.r.), apar insomnii, accese de plâns necontrolate... Apar momente de panică necontrolate, deoarece brusc ajungi să conştientizezi că eşti muritor, deşi ştiai lucrul acesta.

- Multă lume se teme atât de boală, cât şi de efectele tratamentului...
- Din păcate, în România, se vorbeşte foarte puţin despre efectele post-traumatice. Diagnosticul de cancer nu este atât de puternic pe cât este şocul şi pe cât sunt efectele lui. De regulă, persoanele în şoc emoţional îşi „anesteziază” emoţia, ca să nu simtă atât de tare suferinţa, devenind ca nişte roboţei în perioada tratamentului, ceea ce este un lucru bun, atât doar să nu se menţină şi după revenire. Foarte multe persoane sunt speriate de urmările tratamentului şi, atunci, refuză să treacă prin aşa ceva. Practic, este momentul în care trebuie să alegi dacă te identifici cu trupul sau dacă alegi să trăieşti. Este foarte greu, căderile sunt foarte adânci după tratament, mai ales când te priveşti în oglindă, dar, când vedeam pe faţa mea tristeţea şi disperarea, îmi spuneam: „Aleg viaţa!”

- De cele mai multe ori se instalează un blocaj comunicaţional între familie şi pacient, pentru că rudele nu ştiu cum să se comporte cu cel aflat în suferinţă. Care este comportamentul indicat?
- De cele mai multe ori, familia este la fel de şocată. Am auzit cazuri de persoane care au refuzat să îi spună pacientului despre diagnostic şi mi se pare o nedreptate care se comite faţă de bolnav, pentru că diferenţa o face motivaţia interioară a individului, dacă vrea să se vindece sau nu. În momentul în care îi ascunzi diagnosticul, îi răpeşti practic şansa de a se mobiliza interior pentru a lupta şi a se vindeca. Mulţi au tendinţa firească de a cocoloşi pacientul, iar acesta este o reacţie greşită, pentru că riscăm să handicapăm persoana bolnavă. Trebuie să-i lăsăm spaţiu, fără a victimiza persoana, astfel încât să nu-i transmitem indirect că ne pregătim s-o pierdem şi încercăm să ne descurcăm fără ea. Nu ştiu dacă este un mod general valabil de a reacţiona, ci înclin să cred că trebuie să existe o discuţie corectă, onestă, prin care să-ţi arăţi susţinerea. La început, cred că este foarte important să ai un umăr pe care să plângi, o persoană care să nu fie devastată, dar care să fie lângă tine.

- Foarte mulţi bolnavi se întorc spre credinţă în momentele grele. Psihologic, cât ajută acest lucru?
- Un rol major, pe partea de intervenţie, îl are credinţa, deoarece aceasta este o resursă foarte mare de speranţă! Când persoana ajunge să aibă o suferinţă foarte mare, conştientizează care sunt, într-adevăr, lucrurile de valoare şi le prioritizează. Dacă ai credinţă, ajungi să accepţi boala şi, spre deosebire de accidentele care se întâmplă spontan, la cancer Dumnezeu îţi dă un răgaz să te pregăteşti, să spui ce ai pe suflet. Persoanele care ajung să se bucure de timpul petrecut cu cei dragi, care au învăţat să se bucure de fiecare clipă au avut şi tăria de a se vindeca!

- Am stabilit că boala îi traumatizează pe toţi membrii familiei, dar cum îi pregătim pe cei mici?
- De regulă, copiilor le explici pe înţelesul lor. De exemplu, unui prichindel de cinci ani îi vei spune sub formă de poveste că „mama-urs” s-a îmbolnăvit şi că va face tratament, că „îi va cădea blana”, dar îl pregăteşti pentru şocul pe care îl va avea. Nu trebuie, însă, să le ascundem copiilor nimic, pentru că ar fi o mare cruzime şi nici să le dăm asigurări că ne vom face bine... Cancerul e o boală la graniţa cu moartea şi, dacă îi zici copilului că te vei face bine şi nu este aşa, atunci îl pregăteşti de o depresie puternică.

- Aţi pus bazele unui grup de suport pentru persoanele cu cancer pentru a evita aceste depresii...
- Acest grup de suport este atât pentru bolnavii de cancer, cât şi pentru aparţinători. În cadrul acestor întâlniri, în primul rând ne-am propus să informăm corect oamenii şi să prezentăm cazuri de pacienţi care s-au vindecat, pentru a le da astfel oamenilor curaj. Mai mult, mi-am dorit să creez un spaţiu în care să le aduc oamenilor câte un specialist pe diferite nevoi, care să răspundă la toate întrebările legate de tratament, de efecte, de alimentaţie etc.

- Cum pot ajunge oamenii să facă parte din acest grup de suport?
- În primul rând, oamenii trebuie să ştie că participarea la grup este gratuită, atât pentru persoanele diagnosticate, cât şi pentru aparţinători. Înscrierea se face pe pagina Asociaţiei „Câştigă viaţă”, iar, pe site-ul Oncopedia pot fi găsite informaţii reale despre această boală, furnizate de specialişti în domeniul medical. Mai mult, noi sprijinim prevenţia, deoarece, prin depistarea cancerului la timp, putem câştiga lupta cu această boală cruntă!
A consemnat Anca BURNICHE
* * *
Statisticile arată că 130 de bolnavi diagnosticaţi cu cancer mor zilnic în România