Părintele Constantin Necula: „Omul este făcut să se desăvârşească”

O întâlnire cu părintele Constantin Necula, consilier pastoral-misionar şi de imagine al Mitropoliei Ardealului şi profesor Universitar la Facultatea de Teologie din Sibiu, este mereu aducătoare de linişte * o discuţie cu el îţi oferă şansa trezirii interioare şi te simţi mai aproape de Dumnezeu

Noi, oamenii, trăim de multe ori ca nişte roboţi, suntem pe pilot automat, tânjim după tot felul de lucruri, alergăm după himere şi uităm să trăim. Cei norocoşi întâlnesc oameni precum părintele Constantin Necula, cei mai puţin norocoşi continuă să trăiască pe pilot automat şi să rateze cel mai de preţ dar oferit de Cel de Sus – viaţa. Am discutat cu părintele Necula despre credinţă, despre vocaţie şi despre împlinirea fiecăruia dintre noi.

- Cum v-aţi ales profesia de preot?
- Eu am vrut să fiu jurnalist şi ca orice jurnalist, că pe vremea aia trebuia să facă şcoală, mă pregăteam intens pentru Facultatea de Economie. N-a fost să fie. Dumnezeu a zis că nu are nevoie de încă un economist. Am terminat Liceul de Chimie-Fizică, nu Seminarul Teologic, iar undeva prin clasa a X-a sau XI-a s-a redeclanşat în mine ceea ce cândva, când eram mic, exista. A fost credinţa tatei, disponibilitatea celor din jur de a mă ajuta, dar nu am «pedigree preoţesc» în familie. Prinde bine să fii din altă sferă la acest nivel.

- Să spunem că aţi avut şansa de a vă poziţiona bine de la început în ceea ce priveşte misiunea. Ce este preoţia pentru dumneavoastră?
- Acum e tot. E foarte bine, e un mod de viaţă, ca toate celelalte lucruri venite dinspre preoţie.

- Toată lumea vorbeşte despre credinţă, dar ce este?
- Credinţa nu este un Ce, este un Cine. Poate că nouă nu ne lipseşte credinţa ca atare, cât exerciţiul ei. Cred că aici suntem foarte neatenţi, la modul în care fidelizăm credinţa pe care o avem. Ne batem cu pumnul în piept, devenim nişte bisericaşi de mâna întâi, dar suntem foarte rar şi oameni de credinţa. Ţine de faptă, de gest, de cordialitate. Uitaţi-vă cum ne încruntăm unul la altul când intrăm în biserică sau cum nu ne place că e mai întuneric decât ne aşteptam. Nu trăim într-o lume întunecată. Credinţa este o stare de spirit.

- E foarte frumoasă explicaţia dumneavoastră şi mă gândeam că ar trebui să-i învăţăm de mici pe copii acest lucru. Ajunşi oameni mari, ar fi şi oameni de credinţă.
- Dumnezeu este în sufletul celor mici. Ideea că noi îi învăţăm pe copii ceva este falsă. Copiii au credinţa în suflet demult. Ca dovadă, identifică după miros pe mama, după zâmbet pe tata, există o credinţă care se restructurează de fiecare dată.

- Pledaţi pentru educaţie, susţineţi multe proiecte adresate elevilor. Dacă îi ajutăm, prin ei vom reuşi să schimbăm multe lucruri. Poate aşa nu va fi mai violenţă în şcoli abandon...
- Copiii noştri trăiesc în lumea noastră, nu trăiesc într-o altă lume. Eu lucrez de ceva ani în foarte multe proiecte pentru copii şi tineri, constat că pe măsura ce facem tot mai multe proiecte rămânem fără oameni care să lucreze. Cred că nu avem o problemă de violenţă atât de mare cum au alte state, dar o scoatem în faţă fiindcă dă bine la fonduri europene, după cum cred că sunt lucruri mai grave decât abandonul şcolar. Lipsa de apetenţă pentru carte mi se pare mult mai gravă, mi se pare umilitor să tot obligi nişte oameni să vină la catedră şi să predea pe un salariu de femeie de serviciu de la vechile secretariate de partid, mi se pare inuman să redirecţionezi în permanenţă bani către imaginea României în loc să-i direcţionezi către chipul României reale. Chipul României reale sunt copiii de pe stradă, sunt copiii sărmani, sunt copiii care stau în bancă. Patriarhia Română a avut un proiect «Alege şcoala», care s-a desfăşurat în foarte, foarte multe locuri din ţară. Proiectul nu a dus poate la retragerea acestui virus care este abandonul şcolar, dar ca teolog ştiu un lucru – omul, din construcţia sa, abandonează. Şi Adam şi Eva, la un moment dat, au abandonat. Există un abandon în interiorul nostru care nu poate fi vindecat. Noi nici măcar pe acesta nu am reuşit să-l vindecăm.

- De ce abandonează? De unde vine lipsa de apetenţă?
- Din lipsa de motivaţie. M-am uitat că noi le punem foarte uşor la dispoziţie copiilor telefoane, smartphone-uri, iPad-uri. Credem într-o şcoală cu laptopuri, dar lor le lipseşte cartea. A nu pune mâna pe carte înseamnă, de fapt, a nu pune mâna pe cultură. Şi asta se regăseşte la toate nivelurile lumii moderne.

- Vorbiţi despre îndumnezeirea maidanului. Aţi şi scris despre asta. Cum îi ferim pe copii de stradă?
- Nu trebuie să-i ferim, nu trebui să exagerăm. Copiii noştri nu trebuie crescuţi sub un clopot de sticlă fiindcă aşa ne învaţă nu ştiu ce guru al pedagogiei care nu are legătură cu realitatea din pedagogia românească. Gândiţi-vă la imaginea lui Creangă, el nu a fost un copil crescut sub un clopot de sticlă. Şi chiar m-am gândit ce-ar fi povestit el dacă ar fi fost crescut într-o vizuină de asfalt. Cred că noi, ca români, ne-am pierdut această cordialitate cu propriul nostru ethos, ca oameni. Tot timpul ne vrem în altă parte decât unde suntem. Noi nu suntem fiinţe concurenţiale. Omul este făcut să se desăvârşească şi asta înseamnă cu totul şi cu totul altceva.

- Şi ce putem face ca să schimbăm lucrurile?
- Să fim atenţi la noi, să ne înţelegem. Priviţi la copii - dacă îi luăm în serios nu-i mai vedem trişti. Noi îi luăm pe copii ca pe nişte obiecte de cultură, dar ei sunt subiectul parteneriatului nostru de viaţă. Ei sunt ultimii pe lista învăţământului. Aţi văzut că toate restructurările din sistemul educaţional au vizat normele profesorilor, nu copiii. Nu i-a întrebat nimeni pe elevi. Pe unii pe care i-am întrebat şi care erau teleghidaţi au început să scoată tot felul de elucubraţii. Cei pe care îi vezi în curtea şcolii că-şi mănâncă sandvişul de la ora 10.00, că îşi schimbă între ei tricourile la fotbal. Copiii aceştia care trăiesc pe real viaţa şcolii nu cer altceva decât să fie elevi. Şi să fie iubiţi şi îmbrăţişaţi. Şcoala noastră, înainte de a fi europeană, trebuie să fie românească, altfel se pierde de tot.

- Aş schimba registrul şi aş trece în cel personal. Aţi amintit de tricouri schimbate la fotbal. Ştiu că va place sportul. Mergeţi la meciuri?
- Nu mai am timp, dar mi-e dor de ele. Când aveam echipă de Liga I în Sibiu mergeam. Aveam abonament, am primit şi un tricou de la echipă pentru că se spovedeau mulţi la mine. Le-am sfinţit echipamentele de sport şi, nu în ultimul rând, mergeam pe stadion când jucau. Am stat tot timpul într-un loc în care să mă vadă şi în care să nu ajungă foarte des înjurăturile galeriei la mine. Ei ştiau că undeva la boxă tipul ăla negru cu crucea la piept îi va îmbrăţişa şi dacă vor pierde, şi dacă vor câştiga. Cu unii dintre ei am rămas foarte bun prieten.

- Ascultaţi rock. Ce alte pasiuni mai aveţi?
- Lectura, în primul rând, şi da, şi muzica. M-au pârât unii că ascult patru ore de rock pe zi şi am devenit duşmanul cuvioşilor şi sfinţilor. Nu am o trupă preferată, ascult balade rock cu plăcere. Sunt radiouri care pun la dispoziţie necurmat piese de calitate. Eu fac parte dintr-o generaţie pe care, într-un fel sau altul, rockul a salvat-o. Într-un moment în care nu se auzeau decât piese patriotice, rockul ne-a redat demnitatea rostirii şi asta ne-a salvat.

- Cel mai mare vis?
- Nu am unul. Cam toate mi s-au împlinit. Acum stau cu emoţie că am doi copii care dau admitere – fiica mea vrea să facă Liceul Pedagogic şi să dea admitere, iar fiul meu va susţine Bacalaureatul. Dar, de fapt, nici pe acestea nu le mai am fiindcă îi ştiu pregătiţi. De mult nu mai am vise şi vedenii şi este bine fiindcă Biserica are şi capacitatea asta de a exorciza visele şi să lase unul singur, care este Împărăţia lui Dumnezeu. 

- V-aţi străduit să aduceţi multă schimbare.
- Nu fac decât să fiu cuminte şi să-mi văd de treabă. Treaba mea este să le spun oamenilor că Dumnezeu îi iubeşte.

- E uşor sau greu?
- Nici nu ştiu. Mă odihnesc în ceea ce fac, este singura posibilitate să-ţi fie bine. Când profesionalizezi vocaţia e vai de tine. Vocaţia trebuie să fie inalienabilă, să fie vie.
A consemnat Maura ANGHEL


Constantin-Valer Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu şi este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică şi pedagogie creştină. Este autor de volume de predici, de studii şi articole de omiletică şi catehetică, dar şi de cărţi pentru copii şi tineret. A tradus mai multe cărţi şi a scris articole în publicaţii din ţară şi străinătate. A semnat zeci de studii în limba română şi în limbi străine - franceză, italiană, germană - şi numeroase recenzii. A susţinut 150 conferinţe în ţară şi în străinătate şi a participat la o serie de emisiuni de radio şi de televiziune atât la posturi naţionale cât şi internaţionale.