Petru Ciubotaru: „Teatrul înseamnă sinceritate”

Actor al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, Petru Ciubotaru este îndrăgostit de scenă şi de teatru de peste 50 de ani * acesta a primit în 2002 Ordinul naţional pentru merit în gradul de Cavaler

Ghidat de vorbele „Întreaga lume este o scenă”, rostite cândva de William Shakespeare, devenit scriitorul lui preferat, actorul Petru Ciubotaru povesteşte cu pasiune despre ceea ce a însemnat teatrul în viaţa sa. Acesta a lăsat de înţeles într-un interviu acordat cotidianului nostru că în viaţă a iubit şi încă mai iubeşte femeia frumoasă, literatura bună, muzica grea şi teatrul de calitate. 

- V-aţi hotărât să deveniţi actor într-o perioadă oarecum instabilă. Cum a fost?

- Nu pot spune că era instabilă. Era o foarte mare pasiune pentru teatru. Cel puţin în Iaşi. Iaşul este un adevăr al teatrului, o insulă a teatrului, un gând al teatrului, un loc în care oamenii se formează şi prin teatru. Pe vremea aceea exista un foarte mare interes al oamenilor pentru teatru şi chiar pentru Institutul de Teatru de la Bucureşti, care era singurul Institut de Teatru din ţară. Un Institut serios, cu profesori extraordinari. Nu întâmplător la Iaşi s-a născut Teatrul Românesc, nu întâmplător aici s-a jucat prima piesă de teatru în limba română, nu întâmplător aici, la Iaşi, a fost primul Teatru Naţional din Ţară şi avem unul din cele mai frumoase Teatre din Europa. Şi acestea au contribuit. Teatrul Naţional se află la mijlocul axei, între Mitropolie şi Filarmonică. Locul pe care se află clădirea Teatrului Naţional este o sonoritate incredibilă. E ca la munte, acolo unde se dezvoltă ecoul. Acolo sunetul devine mai amplu, mai limpede, mai cristalin şi mai... perceptibil. Poate fi şi puţină legendă, dar îmi place, pentru că Teatrul, dincolo de realitate, se bazează pe cuvinte, pe oameni care interpretează stări şi adevăruri, conflicte, relaţii, el se mai bazează şi pe sunete.

 

- Cum au reacţionat părinţii dumneavoastră când au aflat că vreţi să daţi la Teatru?

- Părinţii erau numai unul, pentru că tata se pierduse de multă vreme. Mama, prin fiinţa ei, era un om care ar fi putut fi destinată teatrului. Avea o tenacitate, o înţelegere, un mod de a asculta şi de a privi oamenii şi relaţiile lor şi de a surprinde lucrurile specifice şi care au umor. Era talentată. Eu, dacă am moştenit ceva, am moştenit de la dânsa. Nu a fost chiar atât de surprinsă încât să stopeze dorinţa aceasta. Cochetasem cu teatrul şi făcusem figuraţie şi ajunsesem la „performanţa” de a apărea pe afişul unui spectacol. Eu jucam un rolişor – golănaşul. Mă simţeam onorat de rolul acesta. Ei i s-a părut greu pentru că era la Bucureşti, condiţiile materiale erau altfel. Atunci era şi o mândrie. Nu ştiu câtă atenţie a dat când am mers la examenul de admitere. S-a întâmplat să reuşesc. Eu locuiam pe strada Lăpuşneanu şi când am venit de la Bucureşti mergeam pe stradă ca un rege neîncoronat. Eram arătat cu degetul pentru că eram singurul din Iaşi – eu şi o fată, care intrasem. Mă bucuram de privirile admirative şi poate puţin invidioase. Mama a fost căptuşită de sentimentul de mândrie şi a făcut eforturi pentru ca eu să termin Institutul. Eu îmi vedeam de treabă, am studiat.

 

- Care este diferenţa dintre studenţii de astăzi şi studenţii din vremea aceea?

- Pasiunea. Pasiunea este de mai multe feluri. Este o pasiune de moment, care arde şi se termină, o pasiune care durează puţin mai mult şi se termină mai târziu şi este o pasiune statornică, care nu te părăseşte ea pe tine niciodată, pe care o alimentezi tu cu munca ta, cu sensibilitatea şi sinceritatea ta. Teatrul înseamnă sinceritate. Dacă nu transmiţi sinceritate prin ceea ce spui şi ce faci pe scenă, unda aceea nu se duce şi în public pentru a-l cuprinde. Acum viaţa, tentaţiile şi nevoile sunt altele. Eu atunci, ca student, mă mulţumeam să am o singură pereche de încălţări şi o cravată. Nu aveam costum, ci aveam o jachetă neagră şi nişte cămăşi bine călcate, ca să mă pot duce la premiere şi la examene. Îmi era ruşine să mă duc altfel la examene.

 

- Ce sfaturi aţi da tinerilor aspiranţi la titlul de „actor”?

- Eu, de exemplu, nu aş putea pentru nimic în lume să apar în clipuri şi să spun cât de bună e ciocolata. Este dincolo de demnitatea mea. Este o chestie bună, pentru că iei bani mulţi. Eu sunt bucuros să îmi iau o carte bună. Sunt trist când ies dintr-o librărie unde nu am găsit o carte pe care mi-o doream. Pasiunea pentru teatru este ca o relaţie. Timp de patru ani, în adolescenţă, am avut o prietenă, Paula, pe care nu am sărutat-o niciodată. Era un respect. Le doresc să aibă măcar o părticică din puritatea asta. Pentru că puritatea ţi-o dă Dumnezeu şi nu o mai poţi câştiga niciodată. Puritatea, adevărul... se duc astea. Nu îmi place să fac comparaţie şi să le spun să fie ca mine. Să le dea Dumnezeu înţelepciune şi minte să fie bine pentru ei şi să fie sinceri. Trebuie să fie sinceri! Nu poţi face profesia asta fără sinceritate... Trebuie să plonjezi în adevărul ăsta fără să ştii neapărat să înoţi. Trebuie să ai, aşa cum spunea Cehov, umilinţă.

 

- Ce tipologie de personaj îndrăgiţi cel mai mult?

- E o întrebare bună, la care e greu să dai un răspuns, dacă eşti cinstit cu tine şi cu meseria aceasta, pentru că în mod paradoxal pot îndrăgi, ceea ce mi s-a întâmplat de multe ori, un personaj mic, care la prima apariţie poate părea insignifiant, dar el nu este aşa pentru că are nişte adâncimi, nişte pliuri greu de realizat. Când am jucat Ştefan cel Mare în «Apus de soare» m-am confruntat foarte mult cu ideea asta. Eu nu am putut să-l joc măreţ pentru că nici nu aveam datele fizice şi nici nu corespundea adevărului istoric. El îşi prevestea moartea, era bolnav, n-avea timp de vorbării. Grija omului de dinainte de a muri era să lase lucrurile în ordine, nu avea timp de săbii, de lupte, de coroană. Eu nu am purtat deloc coroană în timpul spectacolelor. Unele guri spun că l-aş fi jucat bine. Legat de roluri, nu poţi să spui despre un rol că e mai bun decât altul. E ca într-o familie: copiilor trebuie să le oferi atenţie şi dragoste în mod egal.

 

- Ce rol sau piesă îndrăgiţi ori vă este cel mai de suflet?

- Ăla care mă solicită cel mai tare. Draga mea, ultima femeie îţi place cel mai mult. E ultima, e proaspătă, e frumoasă. Aşa e şi cu rolurile. Cam ultimul e cel mai drag. Am jucat în spectacolul lui Purcărete, în „Cafeneaua”, un rol foarte mic, dar care m-a pasionat foarte tare şi rezonanţa lui a fost deosebită. Am dat aceeaşi atenţie pe care am acordat-o tuturor rolurilor mele, deşi când eram tânăr mă scăldam şi spuneam de roluri că unul e mai aşa, unul mai altfel. Mai cred un lucru: e tot ca şi cu femeile. Când eram mai tânăr îmi permiteam să fac o selecţie la femei, dar acum... (râde copios - n. r.). Purcărete când a plecat a zis „domnule, ne despărţim şi vreau să-ţi mulţumesc pentru modul în care m-ai slujit şi ţi-ai slujit profesia. Cred că nu ar fi fost vreun actor care să acorde atâta importanţă şi să fie atât de pregnant într-un rol cum eşti dumneata”.

 

- Cum v-aţi simţit în rolul Lui „Dumnezeu” din piesa „Vizitatorul”?

- Devine foarte complicat. Am plecat de la ideea că noi suntem asemeni Lui Dumnezeu. Nu ne-am gândit ca la o pictură bisericească în care este înfăţişat ca un bătrânel cu barbă căruntă, cu păr cărunt şi o privire căruntă şi sprâncene cărunte şi o înţelepciune asumată. Ca să fii Dumnezeu trebuie să fie ca noi. Noi nu putem fi ca Dumnezeu...

 

- Cu ce regizor aţi lucrat cel mai bine?

- Am lucrat cu mulţi regizori foarte importanţi şi eu am fost un om care a supt de la ei tot ce era mai bun. Am fost ca un copil care este foarte flămând şi atunci când ajunge la sânul mamei, o goleşte. De la toţi am învăţat lucruri fundamentale şi bune şi nu pot face o diferenţiere. De la Eugen Tudoran am învăţat o rigoare a cuvântului, o înşurubare în personaj, un simţ al ritmului. De la Purcărete, de exemplu, am preluat o teatralitate nemaipomenită. Ei sunt diferiţi, dar de la fiecare am avut ce învăţa.

 

- Cum a fost experienţa de la filmările lungmetrajului „Bacalaureat”?

- O experienţă extraordinară! A fost o binefacere şi pentru mine şi cred că şi pentru Cristi Mungiu, întâlnirea asta a noastră în care ne-am descoperit unul pe altul. Nu pot spune că eu am fost mulţumit de el şi el de mine. S-a creat un lucru straşnic între noi. El spunea că îmi doreşte multă sănătate ca să putem relua într-un mod mult mai amplu şi mai complicat colaborarea. Şi eu îmi doresc multă sănătate ca să fac treaba asta.

 

- Povestiţi-mi despre timpul petrecut la Compania de Teatru BON-TON.

- A fost o perioadă deosebit de interesantă! Mai cu seamă ce am făcut noi pentru Festivalul Internaţional de la Mistelbach cu „Împărăţia Ozanei”. Eu am avut ambiţia, dorinţa de a explora Creangă dincolo de limbaj, dincolo de ceea ce ne place nouă la Creangă, dialectul moldovenesc. Creangă trebuie să însemne acelaşi creator extraordinar. Atunci am făcut piesa în germană şi am luat marele premiu la Festival.

 

-Dacă astăzi v-ar spune cineva că nu mai puteţi locui în România, unde aţi pleca?

- Nicăieri! Nu concep, nu există niciun colţişor în mintea şi inima mea, un alt loc în care să fiu, să exist, să mă pot exprima, decât aici în locul ăsta al meu. Iaşul, în primul rând, şi România. Nu sunt vrăjeli, nu sunt un naţionalist stupid. Sunt un om cinstit şi iubesc ţara, locul acesta, oamenii mei din Iaşi. Eu am avut prieteni foarte buni evrei, unguri, m-am înţeles bine cu toţi. Ieşenii noştri sunt ceva deosebit. Dacă mă uit într-un grup de 20 de oameni şi spun „acela e ieşean”, nu greşesc.

 

- Ce este cel mai important pentru dumneavoastră în viaţă?

- Acum, cel mai important pentru mine este să fiu sănătos. Am trecut pe lângă câteva clipe grele pe care le-am depăşit. În orice caz, cel mai important lucru este teatrul. Nu este un gong bătut în deşert. Pentru mine teatrul chiar este cel mai important. În clipa în care, ferească Sfântul, mi s-ar lua acest bun, cred că aş muri.

 

- După ce v-aţi ghidat de-a lungul vieţii?
- Când eram actor foarte tânăr, actorii care erau în faţa mea, erau oameni care mi se păreau nişte oameni aşa bătrâni. Eu am depăşit de mult vârsta majoratului teatral. Pe măsură ce îmbătrâneşti devii mai riguros, mai selectiv. Acum judec lucrurile pe care le fac, altfel. Când eram tânăr spuneam că am teatrul la unghia mică. Este o mare responsabilitate faţă de tine, faţă de oameni. Un joc de Shakespeare te apasă cu o greutate enormă. Trebuie să ţii o piesă de Shakespeare pe umeri ca şi cum ai purta o planetă. Shakespeare chiar este o planetă. Trebuie să ai o tărie extraordinară, să nu îţi trădezi forţa, să îţi dozezi mintea foarte bine ca să fii la înălţimea acestei judecăţi de a putea fi egal cu această responsabilitate.

 

- Vă consideraţi un om norocos?

- Da! Categoric sunt un om norocos! Sunt norocos că am putut să fac teatru. Mai sunt câteva lucruri pe care le iubesc tare, tare mult: literatura bună, spectacolele bune, iubesc cei câţiva prieteni buni pe care îi am, îmi iubesc copiii, îmi iubesc, aşa cum îţi spuneam, oraşul nostru, autorii noştri. Iubesc muzica clasică foarte mult... Mă simt norocos pentru faptul că mi s-au dăruit aceste lucruri. Acestea sunt ale mele. E o muzică grea şi o literatură bună care e a mea. Citeam o dată Cinghiz Aitmatov, „O zi mai lungă decât veacul”. E un prozator extraordinar! Dacă citeşti „O zi mai lungă decât veacul”, nu mai vrei să citeşti altceva. Când citeşti un lucru bun, selecţia ta în ceea ce priveşte alte lecturi va fi diferită.

 

A consemnat Larisa LAZĂR