Prof. univ. dr. Mircea Rusu, întemeietorul Clinicii de Stomatologie Infantilă din Iaşi: „Copiii sunt pacienţi mai buni decât adulţii”

Deşi a împlinit de curând 95 de ani, prof. univ. dr. Mircea Rusu este nelipsit de la biroul său din Clinica de Stomatologie Infantilă din Strada Lăpuşneanu, pe care a construit-o din temelii. Întemeietorul clinicii spune că aceasta i-a devenit ca o a doua casă şi încă îşi aminteşte cu mândrie cum, în anul 1985, directorul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de la acea vreme i-a lăsat un mesaj scris în cartea de oaspeţi după ce a vizitat clinica, spunând că este un model pentru alte clinici din lume. Mai apoi, acesta a dorit să înfiinţeze un centru de colaborare la Iaşi, privind sănătatea orală a copilului, în cadrul căruia s-au făcut serii de cercetări. În urma acestora, dar şi după ani de experienţă, profesorul Rusu a prins mult drag de copii, constatând că durerile trăite de aceştia în copilărie îi vor urma toată viaţa. De aceea, a dorit să transforme clinica într-un palat al lor, unde să vină cu drag şi fără frică. Şi aşa a şi fost, cu picturi murale, cu muzică şi basme auzite în căşti, copiii au învăţat că vizita la stomatolog poate fi mai plăcută.

 - Aţi construit din temelii Policlinica Stomatologică Infantilă şi, după atâţia ani, încă sunteţi prezent aici zi de zi, în acelaşi birou, în fiecare zi de la ora 9.00. Nu aţi obosit?
- În ultimii ani, această Clinică de Stomatologie Infantilă a devenit casa mea. Este tot ce am clădit în viaţa mea, este o clinică pentru copii, una oarecum mai diferită de alte unităţi stomatologie care există în ţară şi în străinătate, pentru că mi-am dorit să o fac în aşa fel încât copiii să vină cu plăcere la tratamentul stomatologic. Se ştie foarte bine că teama de stomatolog este cauzată de durere şi se moşteneşte de la părinţi de multe ori, dar, în acelaşi timp, prezintă şi o memorie. Copiii, chiar şi când devin adulţi sau la bătrâneţe, îşi aduc aminte dacă în timpul tratamentului au avut dureri. De aceea, am căutat, pe de-o parte, să îi conving pe copii să vină cu plăcere şi să elimin această tendinţă de a se teme de tratament, iar încă de la înfiinţare, din 1980, am căutat să ofer copiilor o plăcere, să fie un fel de palat al lor, o proprietate la care vin şi primesc tratamentul necesar. Astfel, în 1977, înainte de a se deschide clinica, am apelat la cercuri de copii care făceau pictură naivă să vină să o picteze. În 1978 am înfiinţat o tabără de vară, iar copiii, în loc să plece la munte sau la mare, au venit aici, copii din toată ţara, de la Oneşti, Rădăuţi, Buzău, Cotnari, Tulcea, Târgu Mureş şi Bârlad, în total şapte centre. Astfel s-au pictat toţi pereţii atât din sălile de aşteptare, cât şi din cele de tratament. Au fost entuziasmaţi de ceea ce au făcut colegii lor şi de la început au numit clinica „palat al copiilor”. Aşa este şi acum, toţi vin cu plăcere la acest palat.

- Spuneaţi că dacă în copilărie te-a durut ceva, vei ţine minte toată viaţa. Dumneavoastră ce dureri aţi avut?
- Există o memorie a durerii, care te face să îţi aduci aminte de durerile din copilărie, şi care duce la temeri faţă de stomatolog. Nu pot spune că eu, personal, am avut dureri fizice, poate doar trecătoare. Am avut mai mult dureri de suflet, însă sigur că, atunci când eram mai tânăr şi scoteam un dinte şi nu erau specialişti şi nici aparatură, mă luptam cu durerea. De aceea, am căutat cât mai mult, ca şi chirurg general şi maxilo-facial, să elimin durerea, pentru că este foarte nociv pentru practica noastră. Nu vrem să nu mai vină nimeni la noi.
- Aţi reuşit să îndepărtaţi temerile copiilor de vizita la stomatolog?
- În afară de pictura de pe pereţi pe care o puteau privi, în clinică era şi o ambianţă plăcută, noi introdusesem şi o muzică sau basme pe care să le asculte la căşti. Astfel am creat o atmosferă de linişte, de visare, iar copiii au început să vină cu plăcere. Chiar şi astăzi mă întâlnesc cu cei care au pictat, mereu ne vizitează şi suntem în contact cu ei. Le mulţumim mereu pentru ce au realizat. Să ştiţi că, în general, copiii sunt mai buni pacienţi decât adulţii, mai degrabă nu fug de actul stomatologic. E mai greu de lucrat cu adulţii. M-am ocupat şi de chirurgia maxilo-facială, mai ales după război erau copiii cu defecte şi am trăit o bucurie mare anul trecut, când a venit un adult la mine, să-mi sărute mâna. „Domnule profesor, sunt eu, Vasile”. Mi-am amintit că era un copil care de la trei ani a căzut pe plită şi avea plăgi pe faţă încât nu îi permiteau nici să deschidă gura. Atunci luam piele de pe burtă, o aduceam pe mână, apoi de la mână la faţă. Acum se poate direct, este mai uşor.

- Cum au auzit cei de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) despre clinică şi cum s-a ajuns la realizarea unui centru de colaborare cu ei privind sănătatea orală a copilului la Iaşi?
- În anul 1985, directorul OMS, profesorul Lambo, venise în ţară să stea de vorbă cu Ceauşescu, iar fiind director peste 200 de ţări, a ajuns la un moment dat la Iaşi, pentru a vizita fabrica de Antibiotice. Dorea ca OMS să cumpere antibiotice pentru ţările africane şi în acelaşi timp să viziteze şi Spitalul de Recuperare. L-am aşteptat la aeroport şi l-am invitat să vină să vadă clinica, însă mi-a zis că este foarte obosit şi nu vrea să fie purtat prin toate părţile. Până la urmă, a venit şi a rămas entuziasmat după ce a vizitat clinica, de frescele murale, de muzica pe care o auzeau copiii în căşti şi de toată atmosfera care dădea senzaţia de vis. A zis că vine pentru cinci minute şi a stat trei ore admirând frescele şi spunând că această clinică este cea mai frumoasă pe care a văzut-o şi ar constitui o evoluţie pentru alte unităţi similare. Apoi, a dat dispoziţie să înfiinţăm un centru de colaborare, ceea ce pentru noi este o realizare imensă.

- Şi cum s-a desfăşurat colaborarea de atunci?
- A venit o comisie de la Geneva şi am făcut un plan de lucru, în care au fost incluse şi alte ţări. Am făcut o serie de cercetări, în special din ce îi interesa pe cei de la OMS, privind copiii retardaţi mintal care au fost spitalizaţi în diferite centre, iar rapoartele au ajuns la concluzia că genetica este implicată în toate bolile organismului, printre care şi ale cavităţii bucale. Am ajuns la concluzia că stomatologia se ocupă de majoritatea maladiilor care îşi pun amprenta în cavitatea bucală. De exemplu, dacă vine o mamă cu un copil de doi ani şi spune ca nu i-au crescut dinţii de lapte, dentistul trebuie să o îndrume către endocrinolog. De exemplu, dacă stomatologul nu ar fi înarmat cu cunoştinţe medicale în cazul unor sângerări ale gingiilor, ar trata doar dinţii şi nu l-ar îndruma la un specialist. De aceea, am mizat pe aspectul medical şi pe efectuarea unor serii de cercetări. Îmi amintesc că am fost la Tulcea, în Delta Dunării, să facem cercetări, fiind bine ştiut că peştele conţine o cantitate mare de fluor şi este cel mai bun pentru smalţul dintelui. Cercetările ne-au arătat că erau mai multe carii, tocmai la acei copii. Nu fluorul conta, ci igiena, faptul că nu se spălau copiii pe dinţi. Pe lângă faptul că trebuie să propagăm igiena asupra copiilor, trebuie să facem asta şi asupra părinţilor, deoarece copilul este un imitator grozav, face ceea ce vede la părinţi. Iar primul care trebuie să îl îndrume în acest sens pe copil este părintele.

- Specialitatea dvs. de bază a fost chirurgia generală şi cea maxilo-facială. Care a fost momentul în care v-aţi îndreptat către stomatologie?
- Mi-am început cariera în situaţii dificile, am terminat facultatea în 1946 şi încă din studenţie am fost repartizat la Clinica de Chirurgie Generală. În 1950, fiind pe timpul regimului comunist, la un moment dat m-am văzut mutat la Chirurgie Maxilo-Facială. Am lucrat 14 ani acolo, ca asistent, şef de lucrări şi apoi am fost transferat la Clinica de Stomatologie. Prima problemă a fost că nu aveam spaţiu, era o clinică împărţită în două. Am vrut să fac două lucruri, în primul rând un cod didactic şi am căutat elementele cele mai bune şi mi-am făcut un colectiv deosebit, însă ne lipsea spaţiul.

- Şi cum aţi găsit acest loc, pe care se află acum clinica?
- Am avut „noroc” că unul dintre marii ştabi ai Iaşului era de la mine din sat. Ne-a făcut rost de bani şi am putut clădi clinica, însă cu mare greutate am obţinut în fiecare etapă bani, uneori luam şi bani din casă, dar până la urmă am făcut 35 de unităţi stomatologice. Mergeam pe la toate întreprinderile, de exemplu, mergeam la fabrica de mobilă să ne sponsorizeze şi ne luam angajamentul ca pe salariaţi şi pe copiii lor să îi tratăm cu prioritate. Aşa am fost şi la fabricile de perdele, clădirea a fost construită cu multe dificultăţi, în special financiare, pentru ca mai apoi să devină un simbol pentru copii, să fie un centru OMS pentru România, o clădire care să înfrumuseţeze Aleea Lăpuşneanu. Eu am 95 de ani, majoritatea pensionarilor nici nu mai sunt primiţi să facă activitate. Însă nu mă simt pensionar, viaţa mea e împletită cu activitatea de instituţie medicală. Mădălina OLARIU

* * *
„Există o memorie a durerii, care te face să îţi aduci aminte de durerile din copilărie şi care duce la temeri faţă de stomatolog”

* * *
„Stomatologia se ocupă de majoritatea maladiilor care îşi pun amprenta în cavitatea bucală”