Puşa Darie: „Eu am învăţat când n-am, să nu-mi fie poftă!”

Cunoscută din zeci de spectacole, de pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, dar şi din filme precum „Undeva la Palilula”, în regia lui Silviu Purcărete (2012), „Poziţia copilului”, filmul lui Călin Peter Netzer, care a cucerit Ursul de Aur în 2013, la Berlin, apoi „Domnişoara Christina”, în regia lui Alexandru Maftei, Puşa Darie se descrie ca fiind un om fericit, care are norocul de a face întocmai ceea ce îi place.
Născută pe 3 noiembrie 1958, la Murgeni, Puşa Darie a copilărit în Bârlad. A început să joace la Turda, în 1981, continuându-şi drumul în teatru la Petroşani (1982), apoi la Secţia Suceava a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, în perioada 1984 – 1987, stabilindu-se apoi la Iaşi. A absolvit Universitatea de Arte „George Enescu”, în prima promoţie de după reînfiinţarea departamentului de Teatru, la clasa Getta Angheluţă – Sergiu Tudose - Emil Coşeru (1994).
„Vă iubesc!”, este mesajul actriţei pentru public, transmis prin fiecare apariţie pe scenă. Stagiunea aceasta, o puteţi (re)vedea în „Schimbarea” (regia Nic Ularu), „Pălăria florentină” (Silviu Purcărete), „Colivia” (Cristian Hadji-Culea), „Tartuffe” (Vlad Massaci), „Vizita bătrânei doamne” (Claudiu Goga). La Godot Cafe Bucureşti, a jucat cu succes în ultimii ani „Terapie prin sex”, iar în curând va lansa un nou one woman show „marca” Puşa Darie, al cărui titlu (provizoriu) este „Alo?! Aici e nimeni. Acolo cine e?”.

- Cât ajută profesia de actor la exerciţiul de a fi liber, de a fi „tu însăţi”?
- Dintotdeauna am fost aşa! Acesta e simţul meu de libertate, să nu fiu încorsetată de nimic, de nimeni, nu suport să fiu controlată şi să fiu ţinută într-un program rigid. Nu-mi place, am plecat! Nu mi s-a întâmplat să fiu altcumva. Am ştiut dintotdeauna că o să fiu artistă. Poate părea demenţă, or zice unii: „Măi, asta nu e normală”!... În şcoala generală, abia aşteptam să ajung acasă, să-mi iau cordonul de la uniformă, să-l leg de o vază, să-mi fac microfon. Cântam în faţa oglinzii, dar luam şi două colege cu mine, să fie corul. Le făceam o cafea, că mi se părea mie o chestie foarte artistică, le mituiam cumva, ca să cânte. E întrebarea aceea imbecilă, care li se adresează copiilor: „Ce vrei tu să te faci, când o să fii mare?”. Şi eu spuneam de fiecare dată: artistă!

- Vă spusese cineva că aveţi talent?
- Nu. Eu provin dintr-o familie foarte săracă. Nu erau discuţii din astea. Dar preocupările noastre acasă erau ce punem pe masă a doua zi, cu ce ne încălzim şi cu ce o să-mi cumpere mama şi mie o pereche de „pantofei” sau ghetuţe să mă duc la şcoală. Nu aveam în casă discuţii intelectuale. Sunt absolut convinsă că venim cu o menire, cu o misiune pe pământul acesta, şi venim cu un bagaj genetic. Eu n-am avut în casă, în afară de cartea de bucate, nicio altă carte. Mă duceam la Biblioteca „Stroe Belloescu” şi împrumutam Hegel, Spinoza... Nu ştiu de unde îmi veneau ideile acestea, dar ştiu că eram ultra-fericită, cărând cărţile acelea imense, sub braţ, ca Einstein. E aberant! În casă nu aveam televizor, nu aveam radio, abia aveam ce mânca.

- La şcoală a existat un profesor care v-a intuit talentul?
- Nu, că nici nu-mi plăcea să mă duc la şcoală. Eram scoasă mereu în careu pentru absenţe. M-a întrebat cineva: „Măi, fetiţă, tu nu vii la şcoală, că rămâi repetentă?!”. Eu şi cu Manole (Marius Manole – n.red.) cred că avem de astea, de ne facem de râs singuri! Dar eu nu pot să mint, să spun că vin dintr-o familie de intelectuali şi că în casă la noi se cânta la pian, pisica torcea pe canapea, se citea şi se vorbea despre Noica. Nu, erau lipsuri! De mică ştiu cum e să auzi „Nu putem!”, „Nu avem!”... Am mai spus-o, primele prăjituri le-am mâncat din bani mei.

(Pronunţă „pră-ji-turi” într-un fel care te face să vrei să dai cu uşa unei cofetării de perete, chiar acum! Dar „nu putem”, că suntem pe bancă în faţa Teatrului Naţional şi nu vreau să schimb nimic, mi-e teamă ca momentul acesta să nu se termine, brusc. Puşa Darie îşi aşează un picior sub ea, ca o puştoaică, zâmbeşte unei amintiri pe care o leagă repede de alta şi mie îmi răsună în urechi „pră-ji-turi” - n.red.).

Odată, cântam în tren, că mi se părea mie că trebuie să distrez lumea. Oamenii mi-au dat şi bani, eu nu de asta am cântat, dar ei spuneau: „Stai, fetiţă”...

- ... Dar unde mergeaţi cu trenul?
- La bunici! Locuiau în apropiere de Bârlad.

- Câţi ani să fi avut Puşa Darie când a trăit scena aceasta desprinsă, parcă, dintr-un film?
- Vreo 7 - 8 ani. I-am pus mamei banii pe masă şi i-am spus: „Să cumpărăm şi noi ceva bun. Ce vrei tu!”. Şi mi-a cumpărat o prăjitură „Ora 12”. N-am să uit niciodată, era cu ciocolată. Senzaţională! Am găsit apoi undeva în Iaşi, mi-am luat două şi le-am mâncat cu o bucurie extraordinară. Eu când povestesc de toată această sărăcie lustruită bine a copilăriei mele, nu mă emoţionez în sensul acela de dramă, de „vai, ce-am trăit!”... Toate aceste lucruri mi-au dat o forţă extraordinară şi mi-au întărit demnitatea. Împărţeam totul cu mama, că tata plecase...

- Unde plecase? În ce fel?
- Ne-a părăsit pentru o femeie. Era un bărbat frumos, adorat de femei. El n-a putut opri acest destin. Şi era talentat, cânta la acordeon, vioară, saxofon, pian... A murit, Dumnezeu să-l odihnească! Nu m-am dus la înmormântarea lui, ca să n-o rănesc pe mama, pentru că ştiu cât s-a chinuit să ajung până la momentul acela.

- Tata era artistul pe care îl moşteneaţi... I-aţi purtat „pică”? V-aţi gândit că destinul dumneavoastră ar fi putut fi altfel, dacă n-ar fi plecat?
- Eu nu l-am urât pe tata, l-am admirat. Eu nu ştiu să urăsc. Eu mă înfurii, mă mâhnesc, ţip... Două minute, nu mă ţine mult! Dar să urăsc nu ştiu. Nu mă plâng, toată forţa e de atunci, pentru că am învăţat să accept lucrurile aşa cum sunt, să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot. Vin dintr-o familie profund religioasă, din partea bunicilor, părinţii mamei. Nu am trăit în bigotism, ci într-o curăţenie sufletească. Într-o zi m-a întrebat un coleg: „Ţie nu ţi-e poftă de nişte peşte? De o plachie de crap, aşa şi aşa...” M-am uitat la el şi-am zis: „Eu am învăţat când n-am, să nu-mi fie poftă”!

Puşa Darie („Baroana”) şi Petru Ciubotaru („Achille”), în „Pălăria florentină” de Eugène Labiche, regia: Silviu Purcărete, 2013/ Teatrul Naţional Iaşi 

- Credeţi că poate înţelege cineva asta, în afara unei experienţe de viaţă similare?
- Pe mine nu mă interesează judecăţile oamenilor, nici ce cred ei despre mine, Puşa Darie, care iese să-şi cumpere o pâine sau care poate are destrămat tricoul la o mânecă. Pe mine mă interesează ce crede publicul despre Puşa Darie. Eu fără public nu exist! Faptul că te opreşte un om pe stradă şi-ţi spune: „Mare bucurie îmi aduceţi de ani de zile!” mă face atât de fericită! Eu de-aia am venit, aia-i misia mea!

 Dar mă rog la Dumnezeu să nu mor până nu-mi dă şi mie o vreme de trăit în abundenţă. (Râde.) Să văd şi eu, oare cum o fi? Oare te prosteşti? Uiţi de unde ai plecat? Înnebuneşti sau ce se întâmplă? Îmi doresc acea perioadă de libertate totală, în care să-mi pot cumpăra nişte lucruri. Nu lucruri fabuloase, nu vreau un iaht, dar dacă vreau să plec în Dubai, să pot să o fac. Glumesc, nici nu cred că m-aş simţi bine în Dubai!

 Am învăţat de la prietenul meu Marius Manole un lucru extrem de frumos. I-a spus odată cineva: „Domnule dar nu te mai obosi aşa, mai păstrează-te!” „Da' de ce?, zice. Am avut un coleg care a murit în somn. De ce să mă menajez, că eu am venit să fac meseria asta. Să o fac aşa, câte puţin, să nu-mi apară un rid?” Nu! Ador să muncesc! Ador să aud aplauze şi să simt că lumea s-a bucurat!

- Vorbiţi adesea despre Marius Manole...

- Da, e ca şi copilul meu... Vorbesc des de el, pentru că e un copil bun şi mi-e drag. Şi a muncit mult şi vieţile noastre, cumva se aseamănă. Ne vedem din când în când, am făcut împreună un spectacol lectură, la „Undercloud”-ul lui Chris Simion. „Aplauze pentru Lena”, se chema, un text extraordinar al regretatului Valentin Nicolau... Superb! Din păcate, nu-i timp să facem un spectacol împreună. 

- A absolvit Facultatea la Iaşi, dar nu şi-a găsit locul aici, este actor la Teatrul Naţional din Bucureşti... 

- Când Dumnezeu nu-ţi dă un lucru, ştie El de ce nu ţi-l dă! Manole trebuia să fie acolo!

- Aţi refuzat vreodată un rol?
- O dată, da, că nu mi-a plăcut. Da' rău de tot nu mi-a plăcut! În general, nu refuz, că mie îmi place să joc. Când n-ai familie, toată energia e focusată pe profesie. E un preţ pe care am fost dispusă să-l plătesc. Ştiţi cum e chestia asta? „Nenoroc în amor, noroc la conţină”! Când nu-ţi prea iese în zona asta, nu mai insişti, că e inutil.

Şi am mai învăţat ceva: să nu mă plâng. Şi să nu mai plâng, decât dacă e vorba de un rol. În rest, nu plâng. Eu am un coş mare, frumos, e foarte curat şi acolo pun tot ce nu-mi trebuie, de la orice nivel al fiinţei mele, fie că e în plan emoţional, fie că e în plan fizic, fie că sunt amintiri dureroase, cu oameni... Şi pun capacul.

- Dar cu întâmplări frumoase din viaţa dumneavoastră ce faceţi?
- Le dăruiesc! 

„Şefa”, „Doctoriţa”, în „Dawn-Way (Oameni slabi de înger. Ghid de folosire)” de Oleg Bogaev, regia: Radu Afrim,  2011/ Teatrul Naţional Iaşi

- Ce a spus familia dumneavoastră religioasă despre profesia pe care aţi ales să o faceţi?
- Nu au apreciat prea mult, dar nu m-au rănit. Mama m-a susţinut cu toată forţa. În rest, s-a produs o distanţă între mine şi ceilalţi. Pe timpul copilăriei mele, actoria nu era văzută ca o meserie serioasă. Era bine să mă fi făcut medic, profesor, avocat, învăţătoare, dar nu destrăbălarea asta, auzi, să te faci artistă!...

- Aţi început să jucaţi teatru la Turda. De ce Turda?
- Am zis că eu n-am bani să dau la Facultate şi m-am dus la acolo. Mama mi-a făcut un dar minunat: m-a lăsat să aleg, întotdeauna. Nu s-a opus niciodată, cu nimic, la nimic. M-am dus la Turda şi m-au angajat imediat. Sunt mândră că şi Marcel Iureş a început acolo! Au fost lecţii de viaţă dure, dar extrem de eficiente pentru mine. După un an, am plecat! Când am simţit că nu e locul meu undeva, am plecat! Şi pe viaţă, la fel! Dacă nu e în regulă aici, nu pentru că oferi şi nu ţi se dă nimic, ci pentru că oferi şi eşti batjocorit, pleci. De darul acela are nevoie altcineva.

- După Turda, a urmat Teatrul din Petroşani...
- Am plecat şi de acolo după un an. Într-o zi, o colegă a spus că ea se mută. Şi m-am mutat şi eu, că mi-a plăcut cum sună. Era rău de tot! Am plecat la Bucureşti şi trăiam din post-sincroane. M-a îndrăgit foarte tare o doamnă de la RomâniaFilm, puneam vocile la film, apoi am jucat şi eu rol mic, în „O lumină la etajul zece”, în regia Malvinei Urşianu. Eram crispată. Am filmat cu Gheorghe Dinică, Irina Petrescu... Atunci am văzut ce înseamnă oameni de valoare reală, cât sunt de generoşi şi de calzi. M-am uitat la ei şi am zis: aşa vreau să fiu! Îmi place să cred că m-am apropiat un pic de zona asta. Îmi luam exemple şi mă duceam, cum ar spune profesoara mea, Getta Angheluţă, la cei de vibraţie înaltă, frumoasă.

- Vă doriţi să faceţi în continuare film?
- Îmi doresc foarte tare şi sunt convinsă că Dumnezeu are în plan chestia asta pentru mine. Important este să am răbdare. Nu ştiu să am răbdare. Vreau acum, vreau imediat, vreau tot. Nu ştiu de ce. Eu tot caut să înţeleg, să-mi înţeleg viaţa. Am fost un copil destul de vitregit şi acum vreau şi eu... tot! E aiurea, nu?!

Puşa Darie („Femeia”) şi Haruna Condurache („Vizitatoarea”), în „Schimbarea”, regia, scenografia, scenariul teatral: Nic Ularu, 2015/ Teatrul Naţional Iaşi

- Ce relaţie aveţi cu scena neconvenţională?
- Oriunde aş juca teatru, pentru mine e o mare bucurie. Important este să întâlnesc oameni. Când am jucat la Iaşi „Terapie prin sex”, lumea a venit să vadă ce-o face Puşa Darie acolo, în club, cu aşa titlu!? Clubul mi-a dat o energie extraordinară, pentru că eu scriu, eu joc, eu regizez, eu pun muzica! Duc toate astea, de la mine din sufragerie, în club! Nu e uşor, fac sute de kilometri între Iaşi şi Bucureşti, dar mie îmi place! Joc ziua, joc noaptea, nu am nicio problemă!

- Care este rolul care v-a provocat cel mai mult?
- Varvara Volkova, în „Audiţia”, spectacolul lui Claudiu Goga. Mi-am făcut un program spartan. Dacă un om are încrede în mine, vreau ca rezultatul să fie pe măsura aşteptărilor. Mă trezeam la 6 dimineaţa, mă spălam, îmi făceam rugăciunile, făceam mişcare o jumătate de oră, mâncam puţin, ceea ce eu nu obişnuiesc să fac, stăteam pe text şi tot timpul spuneam: „Ce tare te iubesc, Varia! Ai să mă ajuţi, Varia!”. Şi m-a ajutat.

- „Audiţia” este unul dintre spectacolele care au ieşit prea repede din repertoriul Teatrului. Ce poate face un actor când iubeşte mult de tot un rol?
- Poate să bată la uşă la Dumnezeu.

- Atât de sus?
- Baţi la uşa la care ştii că îţi răspunde cineva. La uşa aia mi s-a răspuns mereu.

- Mesajul dumneavoastră pentru public este „Vă iubesc!”. Dacă ar fi să aveţi un mesaj pentru Dumnezeu, care ar fi acela?
- Îi mulţumesc că m-a crescut! (Din nou, privirea aceea de copil...). Pe mine m-au crescut mama şi Dumnezeu. Cu mama vorbesc tot timpul. Lui Dumnezeu îi mulţumesc pentru că mă inspiră continuu. Dumnezeu nu m-a dezamăgit niciodată şi mă simt extrem de onorată, de tulburată de prietenia pe care mi-o acordă.
Gina POPA