Teodor Corban, actor: „Ia-i unui actor actoria şi el va muri repede” (I)

Dimensiune font:

| 20-04-2017 05:15

Treci pe stradă şi este mai mult decât imposibil să nu recunoşti un suflet în care arde teatrul ca o torţă nestinsă de furtuni, de vânt, de ploi. În doi ochi albaştri se citeştetea-tru şi prin două cuvinte îţi dai seama câte-n lună şi în stele. Teodor Corban este omul pentru care vârsta este doar un număr ce stă deasupra capului şi insistă să faci lucrurile mai repede şi mai repede.

Teodor Corban, actor al Teatrului Naţional din Iaşi, se consideră un om verde şi a povestit, în prima parte a interviului acordat cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei”, cum a făcut cunoştinţă cu teatrul, cum au fost anii Facultăţii şi cum a făcut trecerea spre viaţa de actor de televiziune, împins de la spate de o dorinţă nebănuită de a apărea „în casele oamenilor”, prin spatele ecranului.

- Cum aţi pornit la drum prin teatru?

- A fost un complex de împrejurări, în timpul liceului, în timpul juneţei mele. Din curiozitate am ajuns în zona asta teatrală şi din fuga de liceul industrial la care eram, unde nimerisem eu destul de greşit, la Liceul de Chimie.

- Şi vă mai simţiţi bun la asta?

- Nici atunci nu eram bun, mi s-a părut mie că-mi place chimia. Chimia industrială era cu totul altceva decât experienţele de la laboratorul din clasa a opta. Eram încântat de experimentele alea făcute din tot felul de solvenţi care făceau culori, explozii, fum. Mă credeam un alchimist. M-a atras cum atrage pe foarte multă lume zona teatrului. Pe parcurs, cei care m-au driguit în zona asta, au descoperit în mine că aş avea calităţi, nici nu ştiam ce înseamnă să ai talent sau să ai calităţi pentru teatru. Nici acum nu ştiu foarte exact.

- Dar vă îndreptaţi spre răspunsul la întrebarea «ce înseamnă să ai calităţi pentru teatru?»?

- Nu. Sunt înţelept la vârsta asta. Pot să dau un răspuns diplomatic. Probabil înseamnă nişte aptitudini cu care faci mai uşor meseria asta decât alţii care nu au aptitudinile respective. Dar ca să intri în miezul cuvântului „talent” e mai complicat. E ceva genetic la bază. Nu ştiu ce înseamnă talent.

- Cum a fost Teodor Corban în studenţie?

- Am intrat primul la facultate într-o vreme când locurile erau foarte, foarte puţine, se intra foarte greu. Am intrat a treia oară, am intrat primul şi după un an jumate se întrebau toţi profesorii ce caut acolo, pentru că eu eram foarte inhibat, foarte blocat de capitală, de facultatea de teatru, de marii actori şi regizori, care erau profesorii noştri şi eu eram atât de inhibat încât eram blocat şi reacţionam ca un prost, pur şi simplu eram paralizat de frică, de ruşine şi de emoţie.

- Cum aţi scăpat de asta?

- Am zărit un nou asistent de clasă, care a avut sarcina de la rectorul de atunci, Octavian Cotescu, să aibă grijă de mine. A zis «cu băiatu’ ăla se întâmplă ceva, el când a venit era bun, dar e blocat, ai grijă de el». Şi când mi s-a spus treaba asta aproape că m-am deblocat pe loc, pentru că am văzut că cineva are încredere în mine foarte mare şi nu oricine, şi în momentul acela lucrurile au început să funcţioneze corect. Am început să am examene la actorie normale. Eu şi acum am două tipuri de oameni cu două tipuri de reacţii despre mine, vorbesc de cei care m-au văzut în timpul studenţiei, unii care m-au văzut în examene catastrofale şi care se miră acuma de traseul ăsta al meu actoricesc, am ajuns destul de sus şi se miră, şi zice «domnule, dar erai bâtă în facultate, erai varză, cum ai ajuns aici?». Alţii care au prins examenele mele bune şi nu li se pare nimic extraordinar. Tot timpul când mă întâlnesc cu cineva, caut să-i văd în ochi privirea, să văd el ce ştie despre mine, în care tabără este ăsta, e ăla care mă ştie de bun sau de rău.

- Şi ce activităţi aveaţi pe lângă mers la cursuri, repetat pentru facultate?

- Pe lângă orele de la facultate nu aveam decât orele de la facultate, pe vremea aia facultatea însemna totul. Şi o făceam, nu din obligaţii, o făceam dintr-o dăruire totală. Ce timp liber? Nu exista timp liber. Lucram, repetam şi noaptea. Timpul liber era să mergi la spectacole prin Bucureşti sau la filme, la cinematecă, ăsta era timpul liber. Adică timpul liber însemna să te ocupi tot pentru meseria ta. Şi aveam ce să vedem şi aveam de la cine să furăm meserie şi era o boemă culturală superbă faţă de ce-i acuma, poate şi foamea şi neajunsurile materiale de tot soiul care erau în timpul anilor ’80 ne-au făcut să fim mai uniţi şi mai încrâncenaţi să învăţăm meserie, pentru că ştiam că dacă ai o meserie bine învăţată, cum le spuneam şi la clasă, îţi vei netezi drumul pentru mai târziu.

- În afară de parcursul în teatru, cu ce v-a mai ajutat faptul că aţi făcut facultatea asta?

- Actoria înseamnă, de fapt, un soi de psihologie dusă la extrem, la un rang superior. Ce face un actor este să joace diverse identităţi, diverse psihologii umane. Când crezi, începi prin a împrumuta din datele tale personale unui alt tip de personaj, dar pentru asta trebuie să te cunoşti pe tine foarte bine, iar actoria cu asta se ocupă. Te ajută să te cunoşti pe tine... bine, nu la modul biblic, dar din punct de vedere psihologic ajungi să ai elemente destul de clare despre tine. Oamenii în general nu se cunosc, au impresii false despre ei... nici actorii nu se cunosc toţi, dar asta e tendinţa unui actor: să se cunoască pe el ca să ştie ce să folosească din datele lui native pentru crearea unui rol. Apoi, tot prin psihologie trebuie să înţelegi şi datele celuilalt personaj, în care vei intra. Lucrurile astea m-au făcut să fiu un tip destul de cerebral şi destul de introspectiv – în ce mă priveşte pe mine şi în ce priveşte lumea înconjurătoare şi relaţiile oamenilor din jurul meu. Am un defect profesional şi studiez... vă studiez şi pe dumneavoastră acum, chiar dacă nu observaţi, eu fac asta cu coada ochiului. Mă interesează să cunosc oameni noi şi moduri de reacţie noi care, la un moment dat, îmi vor folosi fără să-mi dau seama la construirea unui personaj.

- Mai pictaţi?

- Nu mai am timp de pictat. Ăsta a fost un vis... sau o opţiune, la care am renunţat din motive simple: nu se putea trăi din pictură şi bănuiesc că nici acum nu prea se trăieşte din pictură în ţara asta. Nici nu mai aveam timp. Sunt genul de om nu prea dotat încât să poată face mai multe lucruri deodată. E bine să ne alegem un drum în viaţă şi să îl perfectăm pe ăla. Dacă mergem pe şapte drumuri nu terminăm niciunul şi te şi rătăceşti.

- Vă mai amintiţi ce aţi făcut cu primii bani câştigaţi din teatru?

- Nu, dar pot să spun ce am făcut în cei trei ani de stagiu la Bârlad. Fiindcă era încă un oraş străin şi nu cunoşteam pe nimeni acolo şi n-avea cine să mă ajute, m-a învăţat cineva să fac felicitări pentru 8 martie şi din banii pe care i-am câştigat din felicitări mi-am luat o bicicletă şi am fost şi cu familia la mare. Deci cu banii din activităţi extra, nu din salariu, că nu ajungeau banii.

- Acum ajung?

- Acum cu mărirea asta da, ajung. Dar am senzaţia că o să ne ia de undeva. Ne-au dat prea mult şi-o să ne mărească impozitele, ceva. Cum e acum, de două luni, e normal. Pot trăi ca un om normal. Nu-mi doresc să fiu bogat, ci să fiu liniştit.

- Sunteţi liniştit?

- Nu! Dar nu din cauza banilor.

- Ce vă nelinişteşte?

- Presiunea vârstei. În ultimul timp am avut nişte probleme medicale. Eu nu am fost un tip care s-a grăbit... am zis că este timp şi până la urmă tot ajung unde mi-am propus. Acum am cam ajuns unde mi-am propus, dar parcă se termină viaţa. Eu mă simt încă „verde”, viu, doar că fac 60 de ani în curând şi sună presant, simt că parcă mă grăbește lucrul ăsta să fac următoarele proiecte