Teodor Corban, actor: „Ia-i unui actor actoria şi el va muri repede” (I)

Treci pe stradă şi este mai mult decât imposibil să nu recunoşti un suflet în care arde teatrul ca o torţă nestinsă de furtuni, de vânt, de ploi. ﾎn doi ochi albaştri se citeşte tea-tru şi prin două cuvinte îţi dai seama câte-n lună şi în stele. Teodor Corban este omul pentru care vârsta este doar un număr ce stă deasupra capului şi insistă să faci lucrurile mai repede şi mai repede.

 

Teodor Corban, actor al Teatrului Naţional din Iaşi, se consideră un om verde şi a povestit, în prima parte a interviului acordat cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei”, cum a făcut cunoştinţă cu teatrul, cum au fost anii Facultăţii şi cum a făcut trecerea spre viaţa de actor de televiziune, împins de la spate de o dorinţă nebănuită de a apărea „în casele oamenilor”, prin spatele ecranului.

- Cum aţi pornit la drum prin teatru?

- A fost un complex de împrejurări, în timpul liceului, în timpul juneţei mele. Din curiozitate am ajuns în zona asta teatrală şi din fuga de liceul industrial la care eram, unde nimerisem eu destul de greşit, la Liceul de Chimie.

- Şi vă mai simţiţi bun la asta?

- Nici atunci nu eram bun, mi s-a părut mie că-mi place chimia. Chimia industrială era cu totul altceva decât experienţele de la laboratorul din clasa a opta. Eram încântat de experimentele alea făcute din tot felul de solvenţi care făceau culori, explozii, fum. Mă credeam un alchimist. M-a atras cum atrage pe foarte multă lume zona teatrului. Pe parcurs, cei care m-au driguit în zona asta, au descoperit în mine că aş avea calităţi, nici nu ştiam ce înseamnă să ai talent sau să ai calităţi pentru teatru. Nici acum nu ştiu foarte exact.

- Dar vă îndreptaţi spre răspunsul la întrebarea „ce înseamnă să ai calităţi pentru teatru?”?

- Nu. Sunt înţelept la vârsta asta. Pot să dau un răspuns diplomatic. Probabil înseamnă nişte aptitudini cu care faci mai uşor meseria asta decât alţii care nu au aptitudinile respective. Dar ca să intri în miezul cuvântului „talent” e mai complicat. E ceva genetic la bază. Nu ştiu ce înseamnă talent.

- Cum a fost Teodor Corban în studenţie?

- Am intrat primul la facultate într-o vreme când locurile erau foarte, foarte puţine, se intra foarte greu. Am intrat a treia oară, am intrat primul şi după un an jumate se întrebau toţi profesorii ce caut acolo, pentru că eu eram foarte inhibat, foarte blocat de capitală, de facultatea de teatru, de marii actori şi regizori, care erau profesorii noştri şi eu eram atât de inhibat încât eram blocat şi reacţionam ca un prost, pur şi simplu eram paralizat de frică, de ruşine şi de emoţie.

- Cum aţi scăpat de asta?

- Am zărit un nou asistent de clasă, care a avut sarcina de la rectorul de atunci, Octavian Cotescu, să aibă grijă de mine. A zis „cu băiatu’ ăla se întâmplă ceva, el când a venit era bun, dar e blocat, ai grijă de el”. Şi când mi s-a spus treaba asta aproape că m-am deblocat pe loc, pentru că am văzut că cineva are încredere în mine foarte mare şi nu oricine, şi în momentul acela lucrurile au început să funcţioneze corect. Am început să am examene la actorie normale. Eu şi acum am două tipuri de oameni cu două tipuri de reacţii despre mine, vorbesc de cei care m-au văzut în timpul studenţiei, unii care m-au văzut în examene catastrofale şi care se miră acuma de traseul ăsta al meu actoricesc, am ajuns destul de sus şi se miră, şi zice „domnule, dar erai bâtă în facultate, erai varză, cum ai ajuns aici?”. Alţii care au prins examenele mele bune şi nu li se pare nimic extraordinar. Tot timpul când mă întâlnesc cu cineva, caut să-i văd în ochi privirea, să văd el ce ştie despre mine, în care tabără este ăsta, e ăla care mă ştie de bun sau de rău.

- Şi ce activităţi aveaţi pe lângă mers la cursuri, repetat pentru facultate?

- Pe lângă orele de la facultate nu aveam decât orele de la facultate, pe vremea aia facultatea însemna totul. Şi o făceam, nu din obligaţii, o făceam dintr-o dăruire totală. Ce timp liber? Nu exista timp liber. Lucram, repetam şi noaptea. Timpul liber era să mergi la spectacole prin Bucureşti sau la filme, la cinematecă, ăsta era timpul liber. Adică timpul liber însemna să te ocupi tot pentru meseria ta. Şi aveam ce să vedem şi aveam de la cine să furăm meserie şi era o boemă culturală superbă faţă de ce-i acuma, poate şi foamea şi neajunsurile materiale de tot soiul care erau în timpul anilor ’80 ne-au făcut să fim mai uniţi şi mai încrâncenaţi să învăţăm meserie, pentru că ştiam că dacă ai o meserie bine învăţată, cum le spuneam şi la clasă, îţi vei netezi drumul pentru mai târziu.

- În afară de parcursul în teatru, cu ce v-a mai ajutat faptul că aţi făcut facultatea asta?

- Actoria înseamnă, de fapt, un soi de psihologie dusă la extrem, la un rang superior. Ce face un actor este să joace diverse identităţi, diverse psihologii umane. Când crezi, începi prin a împrumuta din datele tale personale unui alt tip de personaj, dar pentru asta trebuie să te cunoşti pe tine foarte bine, iar actoria cu asta se ocupă. Te ajută să te cunoşti pe tine... bine, nu la modul biblic, dar din punct de vedere psihologic ajungi să ai elemente destul de clare despre tine. Oamenii în general nu se cunosc, au impresii false despre ei... nici actorii nu se cunosc toţi, dar asta e tendinţa unui actor: să se cunoască pe el ca să ştie ce să folosească din datele lui native pentru crearea unui rol. Apoi, tot prin psihologie trebuie să înţelegi şi datele celuilalt personaj, în care vei intra. Lucrurile astea m-au făcut să fiu un tip destul de cerebral şi destul de introspectiv – în ce mă priveşte pe mine şi în ce priveşte lumea înconjurătoare şi relaţiile oamenilor din jurul meu. Am un defect profesional şi studiez... vă studiez şi pe dumneavoastră acum, chiar dacă nu observaţi, eu fac asta cu coada ochiului. Mă interesează să cunosc oameni noi şi moduri de reacţie noi care, la un moment dat, îmi vor folosi fără să-mi dau seama la construirea unui personaj.

- Mai pictaţi?

- Nu mai am timp de pictat. Ăsta a fost un vis... sau o opţiune, la care am renunţat din motive simple: nu se putea trăi din pictură şi bănuiesc că nici acum nu prea se trăieşte din pictură în ţara asta. Nici nu mai aveam timp. Sunt genul de om nu prea dotat încât să poată face mai multe lucruri deodată. E bine să ne alegem un drum în viaţă şi să îl perfectăm pe ăla. Dacă mergem pe şapte drumuri nu terminăm niciunul şi te şi rătăceşti.

- Vă mai amintiţi ce aţi făcut cu primii bani câştigaţi din teatru?

- Nu, dar pot să spun ce am făcut în cei trei ani de stagiu la Bârlad. Fiindcă era încă un oraş străin şi nu cunoşteam pe nimeni acolo şi n-avea cine să mă ajute, m-a învăţat cineva să fac felicitări pentru 8 martie şi din banii pe care i-am câştigat din felicitări mi-am luat o bicicletă şi am fost şi cu familia la mare. Deci cu banii din activităţi extra, nu din salariu, că nu ajungeau banii.

- Acum ajung?

- Acum cu mărirea asta da, ajung. Dar am senzaţia că o să ne ia de undeva. Ne-au dat prea mult şi-o să ne mărească impozitele, ceva. Cum e acum, de două luni, e normal. Pot trăi ca un om normal. Nu-mi doresc să fiu bogat, ci să fiu liniştit.

- Sunteţi liniştit?

- Nu! Dar nu din cauza banilor.

- Ce vă nelinişteşte?
- Presiunea vârstei. În ultimul timp am avut nişte probleme medicale. Eu nu am fost un tip care s-a grăbit... am zis că este timp şi până la urmă tot ajung unde mi-am propus. Acum am cam ajuns unde mi-am propus, dar parcă se termină viaţa. Eu mă simt încă „verde”, viu, doar că fac 60 de ani în curând şi sună presant, simt că parcă mă grăbeşte lucrul ăsta să fac următoarele proiecte mai repede, nu cu lentoare care mă defineşte pe mine.

- Vă simţiţi nelalocul dumneavoastră în vârsta asta?

- Nu vârsta în sine e... este vorba despre faptul că mă apropii de o vârstă foarte periculoasă, la care ori poţi să fii bolnav sau să începi să fii neputincios pentru meserie. Orice om care a făcut o meserie şi iese la pensie va suferi, va muri mai repede fiindcă nu se mai simte util. Dacă stă acasă un timp, el se va usca mai repede decât cineva care este activ. Ori ia-i unui actor actoria şi el va muri repede. De asta mă gândesc... nu că mor concret, ci problema este să nu fiu ca o legumă, să nu fiu capabil să ţin minte textul, să nu fiu lucid de ceea ce e în jurul meu.

- Apropo de a nu ţine minte textul, aţi avut vreodată blanche?

- Da, am avut şi am din ce în ce mai multe (râde). Doar că învăţ logic şi dacă nu ştiu textul, improvizez, îmi vin ideile principale şi ies din situaţie. Am avut şi în tinereţe, se poate întâmpla oricui. De la uzură – joci foarte mult un spectacol şi nu eşti foarte concentrat la un moment dat, e posibil să scapi o replică. Nu sunt învăţat să mă iau după sufleor, mai ales că sunt săli mici, sau chiar la Sala Mare, unde sufleorul nu are unde să stea şi jucăm fără el în multe spectacole. Suntem cam în prima linie pe front – „te descurci, nene, te descurci. Te ajută un coleg dacă ai noroc, dacă nu, descurcă-te”.

- Unde stă sufleorul?

- În culise, de obicei.

- Şi cum îl auziţi?

- Eu am şi o glumă: sufleorii sunt buni, în general, pentru actorii mai bătrâni care uită, dar nici pentru ăia nu mai sunt buni, că dacă a început să uite, nici de auzit nu mai aude bine. La spectacol e jenant să mergi după un sufleor care suflă disperat, aude toată sala şi actorul nu aude. E jenant, e trist ca tu ca spectator să auzi de două ori o replică (râde).

- Care este cel mai drag rol? ﾎn care vă regăsiţi cel mai mult?

- Nu am un rol drag. Pot spune că mi-au plăcut mai mult rolurile care făceau parte dintr-un spectacol reuşit, că au fost şi roluri în care eu jucam bine, dar spectacolul nu era foarte reuşit. Când toate sunt într-o armonie perfectă – regizor, scenariu, colegi actori –, rolul pe care-l fac într-o astfel de situaţie, merită iubit. Altfel e un rol în care, cum spunem într-un limbaj de casă că „mi-am scos turtiţa”. N-ai cum să iubeşti un rol mai mult ca pe altul, pentru că şi la rolurile ratate munceşti la fel de mult. Niciodată nu am zis despre un rol că-mi iese sau nu, decât când am jucat două - trei seri la rând şi am observat că spectacolul sau rolul meu are un impact pozitiv sau negativ. Deci aici contează proba publicului. Altminteri eu muncesc cu aceeaşi dăruire, cât pot şi cât mă duce mintea, pentru fiecare rol. Sunt nişte copii rolurile astea... nu poţi să îi iubeşti pe unii şi să-i urăşti pe alţii.

- Vă urmăresc în „Ai noştri” şi aş fi curioasă cum a venit şi cum aţi primit propunerea de a juca în serial?

- Am primit-o cu bucurie pentru că este bine să joci, şi din motive artistice şi din motive de vizibilitate, într-un serial. Televiziunea este mult mai vizibilă pentru public decât teatrul şi ajută şi postul ăsta la care este difuzat, fiind unul dintre cele mai urmărite din ţară. Primul serial în care am jucat (nr. – „Lombarzilor”) avea defectul să fie difuzat pe un post de nişă şi nu era foarte vizibil, iar poate în el am crezut mai mult decât în ăsta. Serialul a început puţin pe nepregătite, atât pentru actori, cât şi pentru regizor, scenarişti, scenografi, pentru că a fost un deadline scurt să se înceapă şi n-am avut cum să ne pregătim temeinic. Pentru ce vedeţi am muncit două luni şi lumea spune că „sunt prea scurte, prea rare”. Păi sunt aşa pentru că se fac greu şi costă mult. Lucrurile urmau să se aşeze pe parcurs la serialul ăsta şi s-au aşezat, în mare parte, şi ştiu sigur că va fi şi un sezon doi, la care vom filma din toamnă.

- Spuneaţi că televiziunea dă o mai mare importanţă actorului, îl face mai vizibil. Simţiţi asta acum?

- Nu instituţia în sine, ci mijloacele pe care le are. Cel puţin în România, lumea se uită foarte mult la televizor, pe când în alte părţi lumea a mai sărit peste asta, nu este obiectul cel mai important din casă. La român, la ora opt seara, televizorul devine obiectul cel mai important. Mai puţin pentru generaţia tânără, care stă mai mult pe internet. Este şi un avantaj pentru noi, actorii: putem fi văzuţi prin intermediul televiziunii, fiindcă nu mai avem săli de cinema unde să vadă oamenii, în condiţii normale, filmele. La teatru vine lumea, dar, procentual, la câtă populaţie are Iaşul, nu vin suficient de mulţi, cu toate că sălile mereu sunt pline. Vrând nevrând, eşti mai vizibil la televizor.

Puteți citi și a doua parte a interviului: Teodor Corban, actor: „Cultural vorbind, uitându-mă la Cluj şi la Sibiu, Iaşul este din ce în ce mai trist”

A consemnat Larisa LAZĂR