Alexandru (Păstorel) O. Teodoreanu, scriitor

 Frate al celebrului romancier Ionel Teodoreanu, Alexandru O. Teodoreanu s-a realizat îndeosebi ca epigramist şi autor de proză umoristică. Opera sa cea mai valoroasă este „Hronicul măscăriciului Vălătuc” (1928), în care prezintă boierimea decăzută de la începutul secolului al XX-lea. În celelalte volume de schiţe, „Mici satisfacţii” (1931), „Un porc de câine” (1933), „Bercu Leibovici” (1935), comicul este scos din surprinderea unor ticuri verbale, a unor defecte caracteriale. Scriitorul şi-a făcut o faimă de gastronom şi „băutor încercat”, care ştie să însoţească festinurile cu o vervă spirituală deosebită. Din aceste zone vin epigramele şi versurile lui satirice: „Strofe cu pelin de mai contra Iorga Neculai” (1931), „Vin şi apă” (1936). Volumul de versuri „Caiet” (1938) relevă un liric sentimental, influenţat de simbolism. Şi-a adunat articolele literare în culegerea în două volume „Tămâie şi otravă” (1934-1935).

 

Ionel Maftei/ „Oamenii cetăţii”

  Creator original, cultivând un umor spumos şi spontan, Păstorel Teodoreanu ocupă un loc aparte în literatura noastră. Sute de epigrame scrise de el, sute de vorbe de duh rostite în diverse împrejurări circulă încă prin viu grai, atestând popularitatea de care se bucură autorul lor.
Fiu al avocatului Oswald Teodoreanu şi al Sofiei, născută Musicescu, frate cu Ionel Teodoreanu (1897-1954), Alexandru O. Teodoreanu s-a născut în Dorohoi, la 30 iulie 1894. A debutat în paginile revistei „Viaţa românească”, cu schiţe şi poezii. Considerându-se discipol al lui I. L. Caragiale, Al. O. Teodoreanu şi-a scris schiţele extrăgându-şi subiectele din viaţa politică, din lumea şcolii, a justiţiei, a teatrelor, din incinta bodegilor şi a cafenelelor.

Opera sa cea mai valoroasă este „Hronicul măscăriciului Vălătuc” (1928), în care prezintă, într-un stil cronicăresc, boierimea de la începutul secolului XX. În celelalte volume de schiţe, „Mici satisfacţii” (1931), „Un porc de câine” (1933), „Bercul Leibovici” (1935), comicul este scos din surprinderea caragialescă a unor ticuri verbale, dar în vorbirea curentă. Al. O. Teodoreanu se numără printre cei mai originali scriitori români, autor al unor scrieri care - după cum remarca George Călinescu „reprezintă o întinerire a prozei lui Caragiale, fără ocolirea ecourilor marelui prozator”. El şi-a făcut o faimă de* gastronom şi băutor încercat, care ştie să însoţească festinurile cu o vervă spirituală neobosită. Din aceste zone vin epigramele şi versurile lui satirice: „Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai” (1931), „Vin şi apă” (1936) etc.

Ca poet, Al. O. Teodoreanu s-a făcut cunoscut nu numai printr-o luxuriantă producţie de epigrame, provocând la vremea lor haz (dar şi scandal!) ci şi prin volume de versuri („Caiet” e titlul celui mai reprezentativ) în care umorul capătă stilizări livreşti. Sunt evocate imagini din trecutul fabulos al Moldovei, iatacuri de domniţă, caleşti, hanuri cu vinuri „voios lunecătoare” şi altele. Artizan al cuvântului scris, slujitor până la pedanterie al stilului impecabil, în acord total cu practica lingvistică, el s-a arătat a fi un spirit mobil, receptiv la noutate, în ciuda înclinării spre trecut, spre descripţia de tablouri statice. Împreună cu Adrian Maniu a compus feeria în versuri „Rodia de aur”.
Păstorel Teodoreanu a trecut în lumea umbrelor, în urmă cu o jumătate de veac, pe 18 martie 1964, la Bucureşti.