LECŢIA orfanului care şi-a învins destinul

Cornel Manaz a fost abandonat la naştere de mama sa, a crescut prin orfelinate, unde a îndurat frigul şi foamea * tânărul şi-a învins destinul, a făcut o facultate, iar, astăzi, este un prosper om de afaceri

Cornel Manaz este un tânăr din Suceava care a reuşit la o vârstă destul de fragedă să-şi facă propria firmă de construcţii. Până aici - nimic ieşit din comun. Numai că povestea lui Cornel nu este una obişnuită. Este povestea unui luptător, care s-a luat la trântă cu destinul şi a câştigat. Cornel s-a născut la Botoşani în anul 1986, dar a fost abandonat la naştere şi a crescut prin orfelinate.

Când era mic, acesta, care pe atunci locuia într-un centru de plasament din Dorohoi, a suferit de foame şi de frig. Se întâmpla la începutul anilor '90, când sistemul era zăpăcit de tranziţie. Atât de zăpăcit, încât copiii „de la stat” primeau apă caldă cu porţia, mâncau păstăi şi mazăre la borcan sau biscuiţi cu marmeladă de le venea acru şi, uneori, erau transformaţi în „saci de box” de colegii mai mari. „Cele mai multe persoane cred că, dacă vii din orfelinat, nu ai nicio şansă. Eu zic că şansele sunt egale, indiferent dacă ai stat în sânul familiei sau ai crescut într-un sistem de plasament. Am reuşit totul prin voinţă”, a spus tânărul.

La 10 ani, muncea pentru mâncare

Cornel a pus dorinţa de autodepăşire pe seama faptului că voluntarii care veneau la centrul din Dorohoi au avut un impact pozitiv asupra sa. „V-aş putea spune cum am reuşit să-mi câştig prima dată mâncarea suplimentară. A fost un troc. Atunci nu aveam nevoie de bani. Dacă aveai bani, riscai să fie confiscaţi de cei mai mari. La 10-11 ani m-am dus la vecini, ca să-i ajut să facă curat la găini, ca să-mi dea ceva de mâncare. Mâncarea din orfelinat era suficientă, dar, repetându-se permanent aceeaşi alimentaţie, ajungi la suprasaturaţie şi vrei altceva. Vorbim despre perioada anilor 1992 – 1995, când pâinea se aducea cu căruţa. La orfelinat, păstăile şi mazărea erau la ordinea zilei. Dacă mi le pui în farfurie, acum le dau deoparte!”, ne-a spus Cornel.

Primii bani, în liceu

Cornel este un tânăr optimist. Ştie că sunt copii care cresc în familii şi care se confruntă cu lipsuri foarte mari şi nu au parte nici măcar de oportunităţile pe care le-a avut el, copil crescut în centrele de plasament. De mic a fost întreprinzător. Pe când era în liceu, le făcea temele colegilor, ca să câştige bani. „În perioada de vară mergeam la descărcat camioane sau la betoane, ca să câştig bani. La liceu, erau colegi care aveau bani, dar nu le plăcea să facă desen tehnic. Vindeam o planşă de desen tehnic cu 5 lei. La Siret, ca să faci o copie xerox era scump (n.r. - Cornel a făcut liceul la Siret). Costa 50 de bani. La Suceava era 5 bani. Veneam cu un portbagaj prin de hârtii la Suceava!”, a adăugat Cornel Manaz.

Pe de altă parte, în perioada facultăţii, le „vindea Internet” colegilor cazaţi într-un internat şcolar. „La facultate, nu am aplicat pentru locurile destinate asistaţilor social. Am rămas toţi trei ani la fără taxă. Am avut şi o bursă de merit la Ştiinţe Economice, specializarea Management”, a afirmat tânărul.

Şi-a deschis firma în ultimul an de facultate

În ultimul an de facultate, Cornel şi-a deschis o firmă de construcţii. La început era şi patron, şi singurul angajat. În timp, a reuşit să încheie contracte cu două multinaţionale şi a mai angajat personal, de multe ori tot din rândul tinerilor proveniţi din casele de copii. După terminarea studiilor, Cornel s-a căsătorit. Este extrem de discret când vine vorba despre soţia lui. Pe de altă parte, a vrut ca lumea să-i cunoască povestea. Aşa că i-a spus-o medicului Florin Haidamac. Doctorul nu a stat pe gânduri şi, inspirat de Cornel, a scris cartea „Copiii din tren coboară la prima”. Cartea se găseşte în librăriile Alexandria, preţul este 29 de lei, iar 10% din încasări merg la organizaţia „Salvaţi Copiii”.

Implicat în proiecte sociale

Deşi este un om ocupat, tânărul este implicat într-o sumedenie de proiecte sociale. Încă merge prin casele de copii, dar, de data aceasta, pentru a oferi sprijin. Vestea bună este că a constatat că micuţii au acum condiţii mai bune. Nu mai suferă de frig şi de foame.

Pentru ei, apa caldă nu mai este un lux. Au, însă, o altă problemă. Unii dintre angajaţii centrelor sunt nepregătiţi şi nu reuşesc să-i îndrume.

„Cum ar putea o persoană fără Bacalaureat să-l ajute la teme pe un tânăr în clasa a XI-a?!”, se întreabă suceveanul, care a adăugat că micuţii crescuţi în instituţiile statului au nevoie de sprijin ca să-şi găsească drumul în viaţă. Şansa lor este să înţeleagă de la vârste cât mai fragede că, dacă ai carte, ai şi parte. Oana ŞLEMCO