Cearcănele goale ale privirilor de partid

Spunea cineva, recent, că e atât de greu să te apropii de marile universități ale lumii încât, chiar și în momentul în care ai convingerea că ai făcut toate și mai mult decât toate eforturile necesare, realizezi că, de fapt, ai rămas pe loc.

Prima instituție de învățământ superior modern din țară - Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, încearcă, de câțiva ani, să micșoreze distanța ce o separă de marile universități ale lumii. Pentru asta, cei de acolo au pus la punct un sistem nou de atragere a fondurilor, fie ele din surse guvernamentale, fie din marele buget european. Au ticluit proiecte, le-au întors pe toate fețele, le-au dezbătut zile la rând prin toate organismele interne de conducere, au cerut părerile specialiștilor, chiar și ale celor „străini de cauză” și câte n-or mai fi făcut pentru a le vedea devenind realitate!

Utopii, așa le numeau unii, deși sutele de ore de muncă din spatele fiecărei file din dosarele acelea îndesate în genți și cărate înainte și înapoi, pe un drum bătătorit de zeci și sute de ori, pentru câteva semnături ștampilate, nu erau contabilizate de nimeni.

Dar utopiile acelea au înglobat, mereu și definitiv, eforturile colective. Nimeni, niciodată nu s-a zbătut ca adevărul acesta să fie așezat mai aproape de cei care n-au avut norocul să-l întâlnească. Oricum, ca în multe alte instituții publice, nici minciuna nu va muri de bătrânețe, nici adevărul nu va trăi definitiv în uitare...

Cert este că Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” a reușit să-și apropie investiții de sute de milioane de euro, că a dirijat mare parte din fondurile acestea către cercetarea științifică și - ce e mai important - a pus bazele unei dezvoltări sănătoase a instituției, pe termen lung.

Pentru a-și putea clădi toate aceste proiecte, UAIC a făcut chiar un efort incredibil, reușind să intabuleze, în ultimii ani, zeci de imobile, cu o arie desfășurată de peste două milioane metri pătrați teren și peste 206.000 metri pătrați clădiri, condiție esențială pentru accesul la resurse de finanțare externă. Poate cifrele nu spun mare lucru, dar merită amintit faptul că în urmă cu trei ani UAIC nu avea intabulat nici măcar Corpul B, una dintre cele mai mari clădiri administrative din oraș! Sau că vechile corpuri de clădire, șubrezite de timp, s-ar fi așezat singure, obosite și ele de indiferența celor care au păstorit Universitatea până în urmă cu câțiva ani... Sau că stațiunile de cercetare ale UAIC erau, până de curând, doar simple parcele hărăzite splendorii unor bălării rodnice, cu rectori de dată recentă părtași la decadența unui patrimoniu de care se alegea, încet dar sigur, praful...

Uneori, este imposibil să explici binele, atâta vreme cât nimeni nu este interesat să recunoască meritele celor care au trudit la conservarea trecutului, care au reușit să realizeze ceva grandios, chiar și purtați de himere, ghidați de utopii, cu cercănele nopților nedormite imposibil de șters astăzi.

N-aș fi scris niciodată aceste rânduri dacă, ieri, nu s-ar fi trezit câțiva dezorientați în viață, dar orientați politic, să-l incrimineze pe actualul rector al acestei Universități, prof.univ.dr Tudorel Toader, pentru „îndrăzneala” de a fi acordat două interviuri de pe scaunul de rector, într-un moment în care era ministru al Justiției.

E drept, răzbunarea a devenit îndeletnicirea favorită a noilor acoliți politic,  răsturnători de algoritmi și de binoame de sumă, dar ridicolul e deja dus la extrem și trebuie, măcar uneori, resetat.

Andrei RUSU