„Regele Olarilor“: „O oală de lut este sănătatea unui om“ FOTO/VIDEO

Toată suflarea din Schitu Stavnic îl cunoaşte drept „Regele Olarilor“ * Dumitru Ifrim plămădeşte de mic lutul şi ridică din roată fel de fel de obiecte * face, după cum spune chiar el, „cea mai rezistentă ceramică utilitară“ * îşi vinde oalele la mai toate târgurile din Moldova şi nu are cum să treacă neobservat: le testează dansând sau urcându-se pe ele * i-am trecut pragul casei şi am aflat secretul oalelor meşteşugite de el

DRUMUL
Am pornit în căutarea „Regelui“ când soarele era demult sus pe cer. Ştiam drumul spre comuna Voineşti, dar până la Schitu Stavnic, un sat cu o mână de case între dealurile molcome ale Moldovei, nu mai ajunsesem de ani buni. Un drum şerpuit, străjuit de copaci ce tindeau spre toamnă, acelaşi anotimp din care ieşeau căruţele doldora cu bostani şi coceni de porumb.

Era în mijloc de săptămână, nu-l anunţasem că mergem să-l descoasem şi speram că-i în bătătura casei şi nu pe la vreun târg unde adesea este chemat. Ajunşi în Schitu Stavnic, am întrebat din om în om de Dumitru Ifrim: „Aaa, «Regele»!? Păi casa lui e pe deal! Oale căutaţi? El le face pe cele mai rezistente. Mai sunt şi alţi olari pe aici, dar cele mai bune sunt la el“, spune una dintre femeile care ne ajută să ajungem în poarta lui Dumitru Ifrim. În curte, aceeaşi toamnă se aşezase în glugile de porumb şi grămezile de bostani graşi în care se rătăcise o pereche de papucei roz.

POVESTEA OMULUI-LUT
Pe „Rege“ l-am găsit în grădină. Nu a ezitat nicio clipă să-şi lase treaba, să vină în pragul casei şi să ne primească în atelierul încropit în una din camerele înguste ale bucătăriei de vară. Aşezat în faţa roţii, sub poliţele cu oalele pământii încă umede şi-a început povestea, asemeni lutului ce urma să ia fiinţă din mâinile sale. „Începutul a fost greu, a fost foarte greu... Am muncit de mic. Aveam vreo 11 ani, căram lemne cu spatele pentru olari. Într-o zi am rugat un om din sat să-mi împrumute o căruţă şi mi-am adus lut. Am avut mare ceartă cu mama, ca ea nu a fost de acord, dar nu m-am lăsat. Mi-am improvizat o roată şi am început să fac oale. La început le făceam mai strâmbe. Stricam o oală de 3-4 ori până ieşea ceva. La 12 ani vindeam deja oale şi aduceam bani acasă şi s-a mai liniştit şi maică-mea, dar până atunci îmi zvârlea oalele. De atunci lucrez oale...“, îşi aminteşte „Regele“ începuturile meşteşugului său asemeni unui boţ de lut ce se desprinde din bucata de argilă cât roata carului.

Ştie că aşa i-a fost scris să fie, să fie olar: „Făceam treabă la alţi olari doar ca să mă lase şi pe mine pe roată. Asta am în sânge de mic. Unii mă lăsau, îmi dădeau un boţ să fac şi eu ceva cu el. Când eram mic, aici erau 80% olari. Aproape în fiecare casă era câte unul. Acum sunt cu mult mai puţini şi nu mai lucrează toţi. Înainte de Revoluţie, ţiganii făceau coadă la porţile olarilor ca să ia marfă şi să o ducă prin toată Moldova. Acum nu mai umblă cu oale, acum cu fier vechi, cu perdele, nu mai vin după oale“.

Aşa că a ieşit el cu oalele spre lume. Le-a dus pe la porţile oamenilor pentru cereale sau bani, însă a ajuns cu ele şi la mai toate târgurile din ţară, dar şi în Cehia ori Republica Moldova. Face obiecte utilitare: oale de lapte, oale de borş ori pentru sarmale. Are comenzi şi pentru căni, străchini sau alte boluri trebuitoare în casa oricărui gospodar. Vinde cam tot anul, dar cele mai mari cereri sunt primăvara, când fată vacile. „Cei care ştiu proprietăţile unei oale de lut, nu renunţă la ea în gospodărie. Cea mai bună brânză iese din oalele de lut“.

De peste patru decenii şi jumătate de când dă viaţă argilei i-a învăţat toate tainele. „O oală de lut este sănătatea unui om. Oala este ca pământul: curăţă“. Spune că a testat puterea oalelor din lut şi niciodată nu a fost dezamăgit. „Orice mâncare faci în oală de lut iese cu alt gust, cu mult mai bun“, asigură meşterul. Povesteşte în timp ce mâinile îi umblă sigure. Pregăteşte boţurile de lut ca un brutar priceput, iar cu bătăi ritmice asemeni unei muzici străvechi frământă bucăţile de argilă: „Bat lutul ca să se dea după mine. Lutul trebuie să fie ca plastilina, cleios“. Ghemurile de pământ vor primi formă din mâinile şi roata olarului. Rând pe rând, „Regele“ ridică din roată o oală de lapte, o farfurie, o oală pentru „găluşte, sarmale şi andoape“ şi o ulcică. Doar zgomotul roţii mişcată de picioarele repezi ale olarului taie liniştea ce se aşterne în timpul facerii fiecărui obiect. Noile fiinţe din argilă, încă umede, vor fi aşezate pe poliţe la uscat, apoi vor intra la glazurat, apoi din nou cuminţi la uscat, iar în final vor fi trecute prin foc. Acolo, aliniate în cuptorul „broască ţestoasă“, îşi vor căpăta rezistenţa..aceea testată în faţa clienţilor curioşi.

SPERANŢE
Acum, „Regele“ adună marfă pentru târgul de la Bârlad, spune că este chemat la mai toate evenimentele din Moldova, dar nu ajunge la toate, din diferite motive. Spune că nu a cumpărat niciodată oale de la alţi meşteri, dar a dat schimb, ca să poată face comparaţii: „Pe ale mele mă pot urca cu picioarele, ale lor sunt de ornament. Eu ştiu ce fac şi cât de rezistente sunt. Când mă duceam cu oale prin sate în schimb cu cereale trebuia să dovedesc oamenilor că obiectele sunt rezistente şi nu sunt sparte, trebuia să fac cumva, şi atunci mă urcam pe ele. Era cea mai bună probă că sunt rezistente“.

Din cei trei copii doar unul a „furat“ meşteşugul de la „tatăl-rege“, însă şi acesta a plecat la muncă peste hotare: „Eu mai câştig ceva cu oalele, dar el nu prea. Mergea cu mine la târguri, dar nu făcea mare vânzare. Doi cu aceeaşi marfă la un târg nu prea merge“. Acum, o altă generaţie stă pe lângă el, poate una din nepoate va „fura“ din arta „bunicului-rege“...

Recent s-a înscris la „Românii au talent“. Aşteaptă să vadă dacă va fi chemat la preselecţia de la Iaşi. Dacă nu va ajunge în platouri, „Regele“ nu disperă. Simte că „oamenii nu mai sunt aşa de interesaţi de oale“, în schimb „cei care ştiu proprietăţile unei oale de lut, nu renunţă la ea în gospodărie“.

„Centrul de olărit de la Schitu Stavnic s-a făcut remarcat prin producerea vaselor necesare pregătirii şi păstrării alimentelor şi a diferitelor categorii de veselă. Aici s-a lucrat atât ceramică neagră, până în preajma celui de-al doilea război mondial, cât şi olărie roşie smălţuită, aceasta lucrându-se şi în prezent. Ca formă amintim prezenţa vaselor de mare capacitate: chiupuri pentru borş, borcane, vase pentru depozitat cereale şi alimente pentru iarnă (...) Alături de oalele de mare capacitate s-au mai produs şi lăptare cu pântecul bombat sau ovoidal, căni prevăzute în general cu cioc, ulcele şi ulcioare, uşor de recunoscut datorită sfericităţii pântecului, precum şi oale de sarmale, străchini sau talgere“, explică specialiştii Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“ Iaşi.