Copiii „adoptaţi“ în lumea artei FOTO

Talentul nu are vârstă, iar acest lucru este dovedit la fiecare spectacol în care, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi îşi face apariţia Corul Juniorii Operei. Sub bagheta magică a Ralucăi Zaharia, cei 55 de copii intră în lumea celebrelor arii, prin vocile lor cristaline realizând o punte între personaj şi realitate 

Zumzetul spectatorilor care aşteaptă nerăbdători ridicarea cortinei, lumina care se stinge încet, primele acorduri ale instrumentelor dau naştere unui val de emoţie care ne invadează inimile şi ne alină dorinţa de artă, de frumos. Acesta este preambulul oricărui spectacol al Operei Naţionale Române din Iaşi, dar dincolo de catifeaua greoaie care separă două lumi, pe cea a privitorilor şi pe cea a artiştilor, descoperim un „tărâm” al minunilor, unde glasuri cristaline răsună, unde piruetele se înalţă spre infinituri în lumina reflectoarelor, unde costumele sunt o punte de trecere, la răscrucea realităţii şi a marilor personaje. Parte a acestei lumi de dincolo de cortină sunt şi Juniorii Operei, o mână de copii a căror talent muzical prinde viaţă sub bagheta magică a tinerei Raluca Zaharia. Corul de copii, prezent în mai toate spectacolele operei ieşene şi nu numai, a luat naştere în toamna anului 2011, la iniţiativa managerului Beatrice Rancea. De atunci, glasurile cristaline ale prichindeilor răsună în spectacolele jucate pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, iar corul Juniorii Operei s-a transformat într-o familie care-şi ridică „cortina” astăzi.

Din dragoste pentru artă
„Pe mine pasiunea de a lucra cu cei mici m-a găsit, nu a fost ceva propus de la început”, acesta este răspunsul Ralucăi Zaharia, când este întrebată ce a determinat-o să-şi dedice timpul şi cunoaşterea unui grup de copii cu vârste cuprinse între 6 şi 15 ani, pregătindu-i pentru lumea scenei. „Pe aceşti copii frumoşi i-am adunat relativ simplu, dând zvon în ţară. Au venit în primă fază 90 şi am ales 55. Fiind şi copiluţi mai mari am putut să-i învăţ foarte repede repertoriul nostru de la Operă. În prezent, Corul Juniori Operei are 53 de membri, mai puţini decât la început, dar a trebui să reduc numărul pentru că eu sunt singură, nu colaborez cu niciun alt dirijor care să mă poată ajuta. Mă ocup de fiecare copil în parte pentru a-l ajuta să-şi depăşească limitele, am preferat să mai restrâng formula”, explică dirijoarea.
Având în vedere că pragul minim de vârstă, de 6 ani, permite intrarea unor prichindei în cor, primul lucru pe care Raluca Zaharia trebuie să-l facă este familiarizarea celor mici cu tainele muzicii, după care se trece la „desluşirea” partiturilor, o etapă dificilă dat fiind că acestea sunt preponderent în italiană, franceză, engleză sau chiar germană. „Repertoriul Operei nu este facil, iar eu trebuie să-i ajut într-un timp destul de scurt să înveţe. Nefiind în limba română, majoritatea copiilor ajung să înveţe după ureche şi după reproducere. Nu vă ascund că le fac prichindeilor fişe mici cu transcrierea fonetică a partiturilor, astfel încât ei să vadă exact cum trebuie să rostească”, povesteşte dirijoarea, precizând că în afara succeselor înregistrate pe scenă, are o mare bucurie atunci când vede că cei mici leagă, în spatele cortinei, printre note muzicale şi multă muncă, prietenii.

Adoptaţi în lumea artiştilor
Frumuseţea spectacolelor ascunde o muncă susţinută, disciplină şi o bună colaborare cu echipa. Ei bine, timpul petrecut la corul Juniorii Operei dă posibilitatea celor mici să se familiarizeze cu „lumea culiselor”, făcând astfel un prim pas spre o potenţială viaţă de artist. „Aceşti copii sunt practic adoptaţi în lumea artiştilor. De foarte multe ori le spun la repetiţii că trebuie să fie foarte atenţi, desfăşurându-şi practic activitatea într-o lume a adulţilor, dar acest lucru îi responsabilizează şi disciplinează foarte mult. Mă bucur enorm când merg cu ei la scenă şi să constat că sunt mult mai atenţi decât adulţii, că păstrează linişte, vor să dea ce e mai bun din ei.... Mă bucur enorm că am reuşit, împreună, să readucem la viaţă cântatul în cor, pentru că o perioadă, cel puţin din Iaşi, a dispărut această formă de cânta”, explică dirijoarea.

„Boema”, spectacolul etalon al performanţei
Având în vedere că fiecare prichindel vine cu propriul lui bagaj de talent şi putere de muncă, apariţiile copiilor din Corul Juniorii Operei, în spectacole, variază de la caz la caz. Pe lângă vocea cristalină şi prezenţa scenică impecabilă, va juca un rol decisiv capacitatea fiecăruia de a-şi gestiona tracul de scenă. „În general, orice ieşire pe scenă vine cu o foarte mare încărcătură psihologică în spate, pentru că fiecare trebuie să fie foarte atent. Decorul se mută, cade cortina, noi în timpul acesta ieşim, tehnicul intră.... Sunt foarte multe etape de culise pe care publicul nu le vede, dar la care cei mici trebuie să acorde o atenţie deosebită. Nu mai spun că este şi o oarecare concurenţă între ei, fiecare bifându-şi în câte de Carmen, Aida sau Boema au intrat. Eu încerc să le explic că fiecare dintre ei este unic şi că vine cu un bagaj propriu talent, dar dorinţa de a ajunge pe scenă este adesea foarte mare. Avantajul într-un cor este numărul mai mare de copii care sunt pe scenă. Când eşti singur, emoţiile se văd altfel. Tocmai de aceea, în Sunetul Muzicii, de exemplu, eu nu pot să distribui orice copil, chiar dacă este talentat, deoarece nu toţi pot transforma emoţiile de pe scenă în ceva constructiv. Am o fetiţă foarte talentată în cor, pe care am încercat să o pun în Tosca, dar a fost catastrofal pentru că s-a pierdut foarte tare şi a uitat totul, în plin spectacol”, explică dirijoarea, precizând că de cele mai multe ori ieşirea dintr-un astfel de impas artistic este gestionată prin prezenţa sa în spatele cortinei, astfel încât cei mici să aibă siguranţa că, la câţiva paşi de ei, se află omul lor de nădejde, se află Raluca. „Chiar am făcut un experiment, la o generală (repetiţie generală- n.r.) de Sunetul Muzicii şi nu am stat în culise. Mi-am zis că vreau să stau în sală să văd şi eu cum se vede spectacolul prin ochii unui spectator. După terminarea repetiţiilor, colegii de la tehnic şi de la studii muzicale mi-au zis ca la spectacolul mare să nu cumva să stau în sală, că cei mici sunt pierduţi dacă nu mă văd în culise, de acolo de unde mai în şoaptă, mai din priviri, le confirm că totul merge bine”, spune dirijoarea.
Trebuie precizat faptul că există activităţi unde nu participă toţi membri corului, iar dirijoarea Raluca Zaharia explică şi motivele: „Există spectacole în care suntem, de exemplu, limitaţi de costume, cum este cazul în Boema. Mai mult, pentru a nu da peste cap omogenitatea vocilor corului mare, trebuie să pun în spectacol doar un anumit număr de copii. Tocmai acesta este motivul pentru care nu-i încurajez pe cei mici să-şi ghideze activitatea în cor neapărat după numărul de intrări în spectacole, deşi mulţi dintre ei sunt tentaţi să facă asta. Pasaje foarte mari şi foarte grele, cu regie. Compozitorii nu i-au iertat pe copii pentru că au ştiut că au potenţial, eu la rândul meu am învăţat de la maestrul Andrei Şerban că le poţi cere celor mici să facă performanţă“. Raluca a rememorat întâlnirea cu renumitul regizor: „Nu am să uit că, atunci când a montat Troinelene aici la Iaşi, a ales din multitudinea de fetiţe din cor prima dată 12, după care au rămas 5, iar la final 4. Ţin minte că a fost o pregătire la sânge, iar eu mergeam la repetiţiile lor şi spuneam că este suficient cât făceau fetiţele, dar dumnealui a lucrat cu ele într-un mod care mi-a deschis ochii şi mi-a arătat că un copil poate realiza foarte multe. Un alt exemplu de spectacol în care copiii ştiu că nu intri decât atunci când eşti foarte bine pregătit este Boema, dat fiind că în actul al doilea scena este plină de oameni, e nevoie de foarte multă disciplină, iar partitura este dificilă, fiind un schimb de replici între corul de copii şi corul mare... Dacă a uitat unul să dea o replică, fie că e vorba despre partida de başi, partida de copii, partida de soprane sau un solist, totul merge ca într-un joc de domino şi actul este compromis. Copiii ştiu că Boema este apogeul!”.
Juniorii vă aşteaptă pe toţi la spectacolele Operei Naţionale Iaşi, iar răsplata noastră, a tuturor, faţă de aceşti copii minunaţi şi faţă de munca lor o reprezintă ropotele de aplauze de la finalul fiecărui spectacol. Anca BURNICHE
* * *
„Am venit la cor pentru că-mi place să cânt şi mă şi dezvolt. (...) la începutul repetiţiei, când Raluca ne pune să lucrăm separat, mai întâi facem ritmul, după aceea melodia şi la final cuvintele partiturii. Raluca ne învaţă cum se pronunţă”- Alexandra Giugula
* * *
„De când eram mic, un corist de la biserică ştia că am calităţi vocale şi mi-a recomandat să cânt. (...) când sunt pe scenă pur şi simplu îmi imaginez că sunt în respectiva piesă, că sunt personajul pe care îl interpretez şi lucrurile decurg normal”- Gheorghe Ştefan

* * *
„A fost un spectacol unde, din cauza emoţiilor m-am încurcat. Deşi m-am speriat mi-am zis să continui că totul se va termina cu bine şi aşa a fost. Cei din sala nici nu şi-au dat seama. Emoţiile sunt mari, dar devin constructive odată ce apari pe scenă”- Simionescu Diana