Copilărie sfârșită în ștreangul de pe Internet

Cazul lui Archie Battersbee, copilul de 12 ani din Marea Britanie a fost în centrul unei bătălii juridice între părinții săi și medici în timp ce se afla în comă, mi-a adus în atenție o situație care escaladează cu fiecare pas în onlin al copiilor și adolescenților. Poate chiar și al adulților, cei care pot pierde ușor cârma emoțională. Băiatul era menţinut în comă, într-un spital din Londra din aprilie, după ce a fost găsit inconştient acasă și nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa de atunci. Mama sa, Hollie Dance, a spus că el ar fi participat la o provocare online care consta în a-şi ţine respiraţia până la leşin.

Un joc stupid, nu-i așa? Un joc ieșit din control poate și din vina părinților care de multe ori nu știu cu ce ce ocupă cel mic sau adolescentul lor. Sigur, veți sări în sus și veți spune că nici controlul nu este bun și într-adevăr, nu este.

Pare complicat şi poate chiar este pentru părinţii care nici măcar pe ei nu se înţeleg, darămite pe copiii lor. Mulţi dintre adulţi vor spune că toate acestea sunt prostii, că discuţiile nu au sens şi că odrasla trebuie să execute întocmai ce spune părintele, pe principiul „Eu te-am făcut, eu te omor!”. Chiar dacă este greşit, comportamentul lor nu trebuie să fie judecat, dacă plecăm de la premisa că ei îşi doresc tot ce-i mai bun pentru copiii lor. Mult timp, în România nu a existat moda conştientizării emoţiilor, a trăirilor. Emoţia, fie pozitivă sau negativă, era privită ca o slăbiciune – dacă plângi, te râde lumea dacă roşeşti, eşti om slab; dacă îţi arăţi admiraţia sau dragostea pentru cineva, devii vulnerabil. Mai bine te arăţi forţos, stană de piatră, îţi blochezi sufletul ca să pari mereu un om hotărât în ochii celorlalţi. Da, ca să pari, nu ca să fii!
Mulţi părinţi nu sunt atenţi la emoţiile copiilor şi aşa ajung tineri de valoare să fugă de acasă, aşa sfârşesc în droguri sau alcool ori, Doamne fereşte, în ştreang fiindcă viaţa li se pare grea. Sau în ghilotina de pe net!  Dar totuşi ei au marea bucurie de a trăi lângă copiii lor, fericire pe care stranierii o au rareori. Obligaţi de sărăcie să plece în străinătate, ei şi-au lăsat acasă copiii de care, în unele cazuri, nu mai are nimeni grijă. Poate doar profesorii la şcoală, dacă îşi amintesc, ori vreun primar milos, care le adună daruri de Crăciun ori de Paşte. În rest, rudele ar trebui să vadă de sănătatea lor, dar nu este mereu aşa.

Legislaţia prevede amenzi, dar nimeni nu scoate chitanţierul pe motiv că puştii au rămas singuri acasă. Şi nimeni nu dă amenzi că odraslele ajung să dea de belea din motive care de mare mai prosteşti – fie că au anturaj periculos, fie că trăiesc de capul lor, fără nicio normă socială ori morală. În acest timp, societatea urlă că a crescut abandonul şcolar, că adolescenţii fac tot felul de prostii şi că se duce naibii viitorul ţării. Se duce, aşa este!
Ce putem noi face? E clar că în locul mamei sau al tatălui cu greu ar începea o altă persoană, fie ea mătuşă, unchi ori cine ştie ce rudă. Un străin şi mai greu ar fi acceptat drept sfetnic. Poate prieten, în cel mai bun caz. Putem în schimb să fim atenţi şi să ne deschidem inimile ori de câte ori vedem suferinţă în jur. Putem să-i iubim pe oameni aşa cum sunt, să-i acceptăm şi să-i primim în vieţile noastre, chiar dacă unii vor intra cu bocancii. În timp, vor învăţa şi ei să-şi lase spinii la uşa oricărui suflet vor bate şi vor mângâia obrajii pe care altădată i-au pălmuit. I-ar ustura mai puţin palmele. Ca să poată să-şi folosească propria alchimie este nevoie să le spunem că îi putem învăţa reţeta transformării, pe care şi nouă ne-au dat-o cei cărora le-a păsat de noi. Oameni care, la un moment dat, s-au întrebat oare ce mai fac copiii lor sau cât de fericiţi sunt copiii lor.

Da, chiar aşa. Voi ştiţi ce mai fac copiii voştri? Sau, în general, ce fac copiii voştri? Cu cine sunt prieteni, unde petrec timpul liber, ce gânduri au, ce planuri nutresc, ce vise au? Aţi vorbit vreodată cu ei despre suferinţele lor în dragoste? Sau ale voastre? Le-aţi explicat că Ben 10 este doar un personaj cu care ne jucăm, nu ne identificăm? Sau că jocurile alea în care trebuie să te sugrumi, să îți tai venele sau să îți ții respirația până la sufocare sunt doar un business cu final la morgă?

 Maura Anghel