Dezvăluiri din familia TIC

Se aseamănă, se completează şi creează poveşti în locuri şi în situaţii în care alţii ar putea trece, nepăsători, cu vederea. Laura şi Andrei l-au făcut faimos pe Tic, iar Tic i-a răsplătit, devenind personaj în scrierile de poveste ale Laurei şi în fotografiile de poveste ale lui Andrei. O poveste în trei, care astăzi n-ar mai fi fost posibilă, dacă în viaţa Ticilor nu intervenea, la momentul potrivit, ziarul Evenimentul Regional al Moldovei.

A fost odată ca niciodată o bicicletă roşie, care se asorta de minune cu orice rochie de poveste, şi-o domniţă ce-şi purta feminitatea pe două roţi, mai ceva ca pe-o floare gingaşă, în plete. A fost odată ca niciodată un coş de bicicletă, în care tronau, uneori, gutui şi nuci şi ceşti de ceai dar, în care, cel mai adesea se plimba un câine. Tot odată ca niciodată a fost şi-un prinţ, călare pe o altă bicicletă şi mereu cu aparatul de fotografiat la gât – capabil să aşeze între patru colţuri orice moment semnificativ dintr-o viaţă de basm. Şi, pentru că toţi trebuiau să poarte un nume, li s-a spus: Laura, Tic şi Andrei. Sau, mai simplu, Tic şi oamenii lui!

Povestea lor este veche. Şi, totuşi, adevărata lor poveste a început acum şapte luni, în august 2013, de la o pălărie. Cu râs mult şi bună-dispoziţie şi, apoi, cu lacrimi amare. „Am găsit o pălărie de mexican în aeroport, în Frankfurt. Mi-am pus-o pe cap. M-am fâţâit pe acolo şi Andrei râdea. Şi, când am văzut că râde aşa frumos, am zis că n-o mai dau jos! În avion, am urcat pe-o parte, că nu încăpeam. Piloţii mi-au făcut cu mâna, stewardesele mi-au zâmbit. Am râs mult şi ne-am distrat şi cred că atunci mi-am dat seama că e fain să te costumezi. Atunci am simţit, pentru prima dată, că asta-i ceva special”, îşi aminteşte Laura Baban. Însă, fericirea avea să se sfârşească brusc, iar visele îşi planificaseră să se năruie. Căci, ajunşi acasă, la Iaşi, Laura şi prietenul ei, Andrei n-au mai fost întâmpinaţi de Domnul Tic – un bichon crem, de un an şi jumătate atunci, care le lumina zilele. Un câine modern, cu profil pe Facebook, cunoscut şi iubit de oamenii din online, dar şi de trecătorii care-l admirau, mereu, cât de ţanţoş stătea el în coşul de bicicletă al stăpânei sale. „Ieşise, pentru câteva clipe din curtea bunicii şi, a dispărut. La întoarcerea noastră, l-am căutat disperaţi... peste tot pe unde mergeam, îl strigam. Aveam o voce răguşită şi tristă şi nu voiam să mă mai opresc...”, spune Laura, iar ochii i se umezesc, pe loc.

Ziarul Evenimentul regional al Moldovei a reîntregit familia
Atunci, reţelele de socializare au explodat. La fel şi oraşul! Când deschideai calculatorul, găseai poza lui Tic – dat dispărut deja de câteva zile şi promisiunea unei recompense. Când ieşeai afară, te izbeai cu nasul de un afiş, două, trei cu Tic. Apoi, te simţeai bătut pe umăr şi erai întrebat dacă n-ai zărit, cumva, patrupedul. Ştirea despre Tic a apărut inclusiv în Ziarul Evenimentul Regional al Moldovei, fapt ce a contribuit decisiv la stoparea lacrimilor. „Tic ajunsese la ţară, la Erbiceni, la nepoţii unei femei care-l găsise prin Iaşi. Strigătul meu nu avea cum să ajungă până acolo... O doamnă de la magazinul din sat îl văzuse pe Tic, tras de copii, pe uliţă. Văzuse şi afiş pe Facebook, dar n-a reacţionat. Punctul final şi siguranţa a fost, pentru ea, faptul că s-a scris în ziar. Când a văzut ştirea din Evenimentul a fost sigură şi că recompensa de 500 de lei este pe bune şi-a sunat. Bine c-a sunat!”. Astfel, în aceeaşi zi în care poza lui Tic muşca din paginile cotidianului nostru, vedeta canină a Iaşului avea să revină în braţele prietenilor lui. Căci Tic a devenit, parcă, al tuturor. Un câine, un copil, un ghem de blană magic... un star în toată regula! „Când l-am pierdut pe Tic şi oamenii mă întrebau: «dar, spune-mi mai multe despre el», nu-mi mai aminteam nimic. Nici prostiile lui, nici drăgălăşeniile lui. Mi se părea că nu mai am cuvinte. De aceea, după ce l-am regăsit, mi-am propus să le scriu pe toate atunci, când se întâmplă, să nu mai păţesc că nu pot spune despre Tic decât că merge în coşul de la bicicletă”, continuă Laura povestea.

Tic, file de poveste
Scrierile, împărtăşite în mediul virtual, s-au dovedit a fi cu lipici pentru suflete. Căci, Laura ştie cu atâta măiestrie să transforme un fapt banal într-unul savuros, de poveste, încât citeşti despre Tic şi despre pasiunea lui pentru pietre, despre cum latră, se joacă şi rămâi uimit! Citeşti, din umbră şi despre Andrei şi Laura. Îi descoperi pe toţi trei şi-ţi dai seama că aproape ţi-ai ţinut respiraţia, până să ajungi la finalul fragmentului. Şi, încă ai mai citi! Despre un câine, aparent ca toţi câinii, dar cu totul special! Despre doi tineri minunaţi şi despre peripeţiile lor. Subiecte de poveste, în cuvinte şi în fotografii. „Voi sunteţi ca dependenţa de dulciuri!” – a fost unul dintre nenumăratele complimente făcute celor trei Tici. Unul cât se poate de real şi de fericit.
Astfel, cartea despre Tic şi despre familia lui a început să se scrie de la sine. Natural. Cu drag şi cu nerăbdare. Cu emoţie. Cu aplauze sincere, pentru rândurile împărtăşite în mediul online. Se va numi „Domnul Tic şi alte iubiri de pe Muşatini” şi va putea fi citită de către copii, tineri şi bătrâni, deopotrivă – cu aceeaşi bucurie. Cu bucuria şi harul cu care Laura scrie. Cu bucuria cu care Tic îşi ascunde singur pietrele prin plapumă şi pe sub covoare şi, apoi, le caută. Cu bucuria lui Andrei Melinte, iubitul Laurei, cel care face din fotografii adevărate file de poveste. Pentru că viaţa lor este o carte, un drum parcurs pe bicicletă, dar şi o nesfârşită şedinţă foto. „Cred că ne-am găsit reciproc. Aveam nevoie de artişti pentru fotografiile mele, dar nu mă gândeam că sunt atât de aproape. Uneori trage Laura de mine, alteori vreau eu să pozăm... Tic este mereu prezent. Ne asemănăm şi ne completăm”, îşi face Andrei curaj să vorbească.

Rochiile Laurei
De la pălăria de mexican din aeroport şi descoperirea Laurei că se simte bine în pielea altor personaje, la bucuria regăsirii lui Tic şi la conceperea unui proiect de poveste, în paralel cu scrierile magice, n-a mai fost decât un pas. Lovitura au dat-o, cei trei, cu rochii de poveste şi chiar cu adevărate poveşti pe care Laura le creează în jurul unor materiale, funde, voaluri, broderii şi nasturi. Prima dată, Laura a găsit o rochie. Pe urmă, alta şi alta. Apoi, rochiile au început să vină spre Laura. Gratis! Şi, în acelaşi timp, cu preţul unor poveşti minunate. Aproximativ 30 de rochii şi-au spus, în şapte luni, povestea lor. În colaje pline de imaginaţie, la pădure, pe bicicletă, în parc, la o cântare, la patinoar, în gară, pe câmp, la un ceai. Fiecare rochie a fost însoţită de o adevărată recuzită, adunată cu migală. Şi, fiecare poveste surprinsă de iscusitului fotograf. Care simte şi urmează firul harului. „Încerc”, zâmbeşte, cu modestie, Andrei. Nu prea-i plac laudele, dar este fericit că face parte din poveste!
Pentru că toate se îmbină în viaţa lor, viitoarea carte, rochiile, fotografiile şi Tic mai au, împreună, o luptă. Mare parte dintre rochiile apărute deja în poveşti au fost dăruite de Laura, unor alte prinţese. Fiecare a oferit, la schimb, o anumită sumă de bani, cât a putut, fără vreo constrângere. La rândul lor, alte prinţese îşi aşteaptă rochiile – care vor fi oferite, abia după ce şi acestea vor face parte dintr-o poveste. Banii adunaţi vor fi folosiţi la publicarea cărţii. O carte gata scrisă aproape, la care prietenii sunt deja abonaţi. Mai sunt paşi importanţi de făcut, până la găsirea unei edituri şi până la tipărirea efectivă a amintirilor. Însă, nimeni nu se îndoieşte de faptul că toate vor decurge la fel de firesc şi de frumos, ca şi până acum. Căci, dramul de noroc al lui Tic, al Laurei şi al lui Andrei este direct proporţional cu nebunia lor frumoasă, cu talentul şi cu dăruirea cu care îşi ţes, zi de zi, poveştile. Anda PINTILIE

***

„Cartea va începe cu Tic. El este Tic, asta face Tic. Noi vom fi aşa, mici sateliţi. Dar, după aceea voi intra în povestea noastră, ca trio, pentru că am simţit că oamenii vor să ştie cât mai multe şi despre noi” – Laura Baban

***

„Nu cred că aş putea să fiu la fel de dezinvoltă în prezentarea poveştilor, cu un alt fotograf. N-aş putea să zâmbesc aşa şi să mă prostesc atât de mult, dacă în spatele obiectivului n-ar fi fix Andrei. Pentru că lui îi zâmbesc!” – Laura

***

„Eu sunt Tic al lui Andrei, Andrei e Tic al meu, Tic e dublu Tic pentru amândoi, că numai el ştie tainele de-a fi Tic, iar noi suntem fiecare un Tic pentru Tic. Şi în casa Ticilor totul începe de dimineaţă, când amândoi îl imităm pe Tic cum miroase, cum strănută, cum fosăie, floscăie, blehăie şi ţopăie prin casă. Pentru că atâta ştie. Dar vă spun, e lucru mare să fii un Tic!” – dezvăluiri din familia TIC

***

Tic a fost dat dispărut, la începutul lunii august 2013. Regăsirea lui, prin intermediul Ziarului Evenimentul Regional al Moldovei, a fost un moment de bucurie şi de planuri pentru noul drum. De atunci, Laura a început cartea „Domnul Tic şi alte iubiri de pe Muşatini”. Alături de Andrei, a demarat şi un proiect fotografic, cu rochii de poveste. Astăzi, îşi dăruieşte rochiile pentru a aduna suficienţi bani, ca să poată publica opera de suflet. În timpul acesta, Tic se bucură de faimă şi de pietrele lui