O noapte în infernul UPU de la „Sfântul Spiridon” FOTO

O noapte petrecută în Unitatea de Primire Urgenţe a Spitalului „Sf. Spiridon” este fără doar şi poate o experienţă de viaţă, cel puţin pentru cei care mai apucă să o povestească * bolnavii sunt trataţi „atent”, în parte şi fără discriminare, laolaltă cu cauzurile sociale, cu multă indiferenţă * fişele medicale sunt greşite şi confundate iar o internare costă de cele mai mult ori, câte 8 ore de umilinţe din partea unor rezidenţi de abia ieşiţi de pe băncile şcolii sau a unor pensionabili blazaţi * în UPU, oamenii străzii îşi fac nevoile direct pe holurile spitalului iar doctorii pun diagnosticul morţii înainte de a consulta pacientul * în loc de sonde rectale, doctorii îşi folosesc cu dibăcie degetele, ca pe animale

Iaşi, sfârşit de an 2014. Un banal apel la 112. Un bărbat dintr-o comună de la graniţa judeţului, care acuză de două zile dureri atroce de pancreas, cere ajutorul Ambulanţei. Salvarea se pune în mişcare. Două ore pentru a ajunge la bolnav, două pentru a străbate judeţul până la spitalul de gardă. Pe drum, asistenta de pe Ambulanţă mai preia o urgenţă, o minoră gravidă. Bolnavii sunt aduşi la Spitalul Spiridon. Din ambulanţele care se îngrămădesc în faţa Unităţii de Primire Urgenţe sunt coborâţi cu peridiocitate de câte un sfert de oră, bolnavi încovrigaţi de durere printre care şi al nostru pacient pe care îl vom numi domnul Popa.

  Bolnavul cu pancreatită, un venerabil profesor de matematică, coboară ţinându-se parţial de şale, jumătate de asistentă. Zdruncinăturile prin gropile celor 50 de kilometri de drum i-au accentuat şi mai mult durerile.

  În UPU e ca într-un spital de campanie. Toate scaunele şi banchetele sunt ocupate de cazuri medicale. Mai speciale decât urgenţele sunt cazurile sociale care ocupă patru paturi şi un corucior. Cei care îl însoţesc pe domnul Popa reuşesc să îl introducă la Urgenţe Minore, pe un pat. După 30 de minute, timp în care pacientul este uitat ca o jucărie defectă, un rezident de vreo 20 de ani se prezintă grav în faţa bolnavului, fluturând o fişă. „Moga Costică? Haideţi cu mine!”. „Nu domn doctor, eu sunt Popa Costică”. „Ce mama dracu fişă mi-au dat fetele astea?. Bine că nu am început analizeze. Ai băut ceva?”, întreabă repede tânărul. Responsabilul din UPU- Urgenţe Minore este doctoriţa Daniela Petrea, o femeie cu frustrări foarte vizibile pentru care nu s-a născut încă un bărbat atât de urât şi disperat care să i le spulbere. La vederea celor care îl însoţesc pe bolnav, începe să facă spume la gură. „Ce caută ăştia aici? Aparţinătorii trebuie să stea pe hol. Ce dracu, intră toţi cum vor aici? Să vină paza!”, cheamă femeia.

Leprosul şi cobaii de noapte ai Spiridonului

UPU, o masă amorfă de bolnavi cu ochii beliţi de dureri, printre care îşi fac pârtie şi evantaie din fişe medicale, o suită de halate şi salopete roze, verzi, albastre şi albe. Pe holuri miroase a urină, a excremente şi boală, în primul rând de la cei 4 boschetari ce sunt plimbaţi de colo colo pentru a înmiresma atmosfera. Spiridonul, cel puţin la orele serii, pare un spital şcoală, nesigur, lăsat la mâna unor studenţi nepăsători care confundă pacienţii cu materialul didactic pe care facultatea nu a mai avut fonduri să îl achiziţioneze. Un spital şcoală deservit de tineri aflaţi la primul lor buletin medical, care au primit botezul primei nopţi de gardă fără supervizarea profesorilor. În capătul a două paturi medicale, tolănit într-un cărucior cu rotile ale spitalului, cu faţa ascunsă jumătate sub glugă, un boschetar sforăie. Sub nas îi atârnă două impresionante „lumănări de cununie” iar faţa îi este pictată de bube, precum a unui lepros. Peste înfăţişarea de lepros, omul pute ca un stârv de oaie îmbibat în oţet. Mirosul pătrunzător de urină, nespălat şi boală se risipeşte cu dărnicie în tot UPU.

După o oră de aşteptare, timp în care bolnavului Popa nu i se ia decât o banală tensiune, se schimbă şi garda. Pe hol, boschetarul se trezeşte şi îşi cere drepturile lăsate cu limbă de moarte de Hipocrat. „Stau de 3 zile aici, că mă doare ficatu. Îmi arunc fierea pe holurile astea şi nu a venit nimeni să mă ia „Iosipescu Anton, hai la un control!”. Lamentaţia omului urât mirositor este tăiată scurt de asistentul care întocmeşte fişele de intrare în UPU. „Şi ce vrei acum?”. Boschetarul beleşte ochii la doctor iar bubele de pe faţă par să erupă sub stupefacţia care îi întinde pielea până după urechi. Trăgând din greu de roţile căruciorului, omul cu înfăţişare de lepros iese din UPU şi se topeşte printre clădirile cenuşii ale Spiridonui, ieşind din spital în scaunul cu rotile al unităţii, precum clienţii Kaufland cu cărucioarele de cumpărături. În urma boschetarului, în UPU rămân atârnate undeva în colţurile gurilor, vagi nedumeriri. „Uite unde a ajuns ţara asta! Să ne ia la rost nişte mucoşi de 20 de ani şi apoi să ne abandoneze cu nasu în pişatu la necăjiţi ăştia. Păi atunci de ce p...a măsii am muncit o viaţă şi se mai spune că putem să ne bucurăm de asigurările astea de sănătate, dacă împărţim cu toţii aceiaşi latrină de spital şi aceleaşi condiţii?”, spune indignat un bolnav.

Degete jucăuşe, în loc de sonde anale

Afară începe să ningă frumos de bolnav, ca în poeziile lui Bacovia. Prin curtea spitalului deraiază cărucioarele cu bolnavi, ale căror cauciucuri înguste se înşiră pe alei precum paşii unor copii ai nopţii ce tocmai se prinseseră într-un joc de-a v-aţi ascunselea. La Chirurgie pute a spital stricat, a organe extirpate şi nesiguranţă căscată iremediabil de lipsa medicilor plecaţi în exil profesional. Doi rezidenţi se bucură hormonal de zăpadă şi chicotesc insensibil de vocal în faţa suferinţei domnului Popa care, după 3 ore de aşteptare pe buretele patului din Urgenţe Minore este trimis pentru analize la laboratoarele de la Chirurgie. Un doctor bucălat, deşirat şi cu cioc, după moda paşoptistă, îl ia în primire. „Pantalonii jos! Şi chiloţii! Aşa! Acu stai cuminte, că o să verific colonul. Ar fi trebuit să-ţi bag o sondă să vedem ce e, da n-am mai văzut una de vreun an de...”.

Vorbele acestuia sunt întrerupte de icnetul pacientului al cărui anus este violat brusc de degetul arătător al medicului. După o introspecţie sumară, doctorul îşi retrage degetul şi aruncă mânuşa într-un coş, apoi se apucă tacticos de înşirat cuvinte pe o foaie în timp ce pacientul încearcă şocat să-şi tragă hainele pe el. Se face drum întors în UPU, acolo unde mirosul pestilenţial al cazurilor sociale se înfige în nasurile şi minţuile cazurilor medicale. De abia după alte două ore, timp în care bolnavul este uitat pe un pat, fără a i se pune măcar o perfuzie, după 3 nopţi de bolit pe stomacul gol, este anunţat că ar fi timpul să mai facă un drum până la Chirurgie. După un alt consult sumar, de astă nu anal, bolnavul este trimis la Clinica Întâia Medicală.

Adrian Gavrilescu, doctor în cardio, nu pare să fi trecut în al treilea deceniu de viaţă. Foarte preţios, efeminat şi sulemenit, acesta îl studiază pe bolnav din creştet şi până la roţile căruciorului, ca pe un gândac, iar apoi revine la manichiură şi îşi înfăşoară un picior peste celălalt. „Ai stat, ai băut, ai mâncat... Ţi-ai petrecut sărbătorile, bine mersi, iar acu ce ţi-ai zis, să treci oleacă pe la noi să vezi de ce te doare pancreasul. Dacă mai stăteai acasă o mierleai, aşa ai şanse fifti- fifti să nu dai colţu. Problema e că nu mai este nici un loc liber, dorm câte doi în pat, şi oricum până pe 5 ianuarie nu te vede nici dracu că şi ăla e plecat la schi. De fapt, de ce dracu l-au trimis pizdele alea la mine, când ăsta e caz de Gastro?”, se întoarce doctoraşul către infirmier. Infirmierul îşi încordează maxilarul şi tace.

Apucă strâns scaunul cu rotile şi iese cu bolnavul în curtea spitalului. Din cer încă se cerne omăt, alb, dens, curat şi rece, peste mizeria sistemului medical de sfârşit de an 2014. „Paştele mamii lui de mucos! Când vine profesorul ziua, ia poziţia de drepţi. Se cacă pe el de frică, dar noaptea e zmeu. Dacă îndrăzneşti să-l trezeşti noaptea cu vreun pacient, se apucă de dat cu picioarele prin uşi şi înjură infirmierii, da ce dracu vină avem noi că ducem bolnavii acolo unde ni se spune?”, se descarcă infirmierul, cu amărăciune şi ură.

Lungul drum al bolnavului către patul de spital

La Secţia de Gastroenterologie e cald, e steril şi bine. Un brad împodobit luminează serile lungi de iarnă ale bolnavilor iar liniştea împinge la meditaţie asupra viitorului sau la reflecţie asupra celor ce urmează a fi prinşi în testamente. Din saloane se scurg ca într-o pâlnie, şoaptele bolnavilor. Din când în când, câmpul nostru vizual e cutremurat de apariţia unei infirmiere cu profil de hipopotam. Un bătrân tocmai ieşit de la o consultaţie aleargă cu 2 kilometri la oră şi şliţul descheiat. „Unde e o toiletă?”. După pata ce îi înfloreşte pe prohab, la întoarcere, e clar că „toileta” a fost o dorinţă prea îndepărtată. Infirmierul nostru, masiv şi cu braţele încordate şi depărtate de corp, precum un muncitor de la Laminorul Roşu, probabil de la miile de cărucioare cărate cu bolnavi, bate şaua să priceapă iapa. „Stau cu încălţările astea în baltă toată ziua, cât duc bolnavii. Uite, acu a început să ningă şi tre să merg la un sehaş să îmi iau nişte ghete, că din magazin nici nu poate fi vorba. Mâncare, copii, şcoală...E greu. Nu ajung niciodată banii”, aruncă într-o doară infirmierul, parcă de dragul conversaţiei. Într-un final apare o doctoriţă rezidentă, amabilă până în vârful pixului cu care scrie foaia de internare a pacientului Popa.

E madam Gavrilescu, soţia efeminatului de la Întia Medicală. „Am băut şi un păhărel. Eu recunosc”, se simţi obligat să spună domnul Popa, potrivit „uzanţelor” medicale. După 8 ore de abandon, confuzie şi umilire, bolnavul Popa devine pacient al Spitalului Spiridon. În salonul aerisit şi cald, are norocul să fie recunoscut de o asistentă, fostă colegă cu unul dintre fii. „Sunteţi tatăl lui Costel al nostru care a plecat la spitalu ala din Belgia? Vai, da nu v-aţi schimbat deloc!”. Şi totuşi există o lume mică, şi totuşi există memorie lungă! Această relatare a fost făcută la sfărşitul anului 2014, dintr-un spital din Iaşi din care doctorii au fugit ca iepurii urmăriţi de glonţul ucigător al sărăciei. În urma lor au rămas resturile unui sistem medical comunist şi vrejurile unei generaţii inumane de medici. Pentru a nu fi cobaii unui astfel de sistem, urăm cititorilor „Evenimentul” să fie şi în acest an, sănătoşi la trup si minte!

Nelu PĂUNESCU