Omul de oţel!

Dumitru Prisecaru, primul şi singurul ieşean campion al Moldovei la motociclism şi motocros, ascunde o poveste fabuloasă, demnă de un scenariu de film * „Blondul”, aşa cum a fost poreclit, şi-a petrecut o viaţă întreagă în fum de motoare, pasiune care l-a adus în anturajul reprezentanţilor Miliţiei de odinioară şi a ştăbimii comuniste din Iaşi * tot de pe urma acestei pasiuni au ajuns să-i fie implantate în corp şuruburi de metal, iar oasele de la mâna stângă să-i fie înfăşurate în fire de argint * adăugând aici caracterul său puternic, de oţel, avem explicaţia titlului şi, totodată, povestea unei vieţi tumultoase, aşa cum a fost ea împărtăşită reporterilor „Evenimentului Regional al Moldovei”

Merge agale. În fiecare zi străbate acelaşi traseu, dinspre strada Spital Paşcanu către Piaţa Chirilă, de unde-şi cumpără ziare. Cei care nu-l cunosc, îl percep drept un pensionar trist. În esenţă, aşa şi este. La 79 de ani, Dumitru Prisecaru, nu mai are vitalitatea de odinioară. Aidoma altor vârstnici, luptă zilnic cu grijile cotidiene şi cu o sănătate şubredă. Însă, mintea i-a rămas la fel de tânără, iar amintirile, povestite pe un ton molcolm şi cald, îi schimbă interlocutorului percepţia despre omul aflat în faţa sa.

Motocicleta, mai importantă decât soţia!

Principala pasiune a lui Dumitru Prisecaru au constituit-o motoarele. „Stăteam la un cămin din Copou. Lucram la un atelier auto, eram destul de priceput. Aşa am ajuns să mă împrietenesc cu pasionaţii de motociclism, iar în scurt timp am ajuns să alerg în concursuri pentru clubul din Iaşi, singurul din Moldova la acea vreme. În scurt timp, am ajuns campion al Moldovei la motociclism. Am alergat peste tot în ţara asta, au fost, poate, sute de concursuri. Doamne, ce vremuri...”, îşi aminteşte veteranul ieşean.

De fapt, notorietatea pe care a căpătat-o în „dulcele târg” se datorează performanţelor sale sportive. În tagma pasionaţilor de motoarele, „Blondul”, aşa cum a fost poreclit ulerior, a fost simbolul măiestriei şi al curajului.

„Sportul cu motorul e foarte periculos. Necesită multă disciplină, autocontrol. Dacă ai greşit, eşti terminat”, mai spune acesta.

 

„După ce am terminat-o cu concursurile, a venit unul să-mi cumpere motocicleta. Îmi dădea 12.000 de lei pe ea. I-am zis că îi dau nevasta, însă motocicleta nu...”

 

Racolat de Miliţie pentru show-urile de pe stadion

Concursurile de motocros şi motoclism nu au constituit singurele „decoruri” în care a prestat ieşeanul. „Un colonel de la Miliţie a auzit de mine şi mi-a propus să particip la spectacolele de măiestrie care aveau loc destul de des pe stadionul din Copou. M-au îmbrăcat în uniformă şi mi-au dat o motocicletă. La un moment dat, oamenii din tribune s-au prins că era vorba de mine. Făceam nişte chestii pe care alţii nu le puteau face. Au început să huduie, să vocifereze... Băăăă, l-aţi adus pe Blond să ne păcăliţi cât de meseriaşi sunt miliţienii? A ieşit destul de rău pentru Miliţie”, îşi aminteşte ieşeanul.

Dimitrie Prisecaru a făcut curse şi la Zidul Morţii. „Se accidentase un băiat şi m-au rugat să-i ţin locul. Era undeva pe la ţară. O treabă foarte periculoasă, în care doar forţa centrifugă te menţine pe pereţii zidului. Cădeau pe capete, mai ales atunci când încetineau”, mai povesteşte acesta.

„Partea stângă e complet terminată”

De-a lungul carierei sale pe motor, nea Mitică nu a fost ferit de accidente. „Am căzut destul de rău la o cursă. Am avut trei fracturi o dată la piciorul stâng, iar oasele de la mână le am înfăşurate cu fire de argint. Toată partea stângă e terminată. Am avut noroc că nu am murit. În schimb, am fost martor la accidente cumplite… Doamne, cum mai cădeau băieţii aia, ca spicele...”, îşi mai aminteşte veteranul ieşean despre colegii şi competitorii săi. 

 

„Domnule, eu ştiu când va fi vreme frumoasă şi când nu. Uite, metalul din corp îmi spune că mâine va ploua!”

 

Cu o mână pe motocicletă, cu alta pe torţa olimpică!

Rezultatele obţinute l-au recomandat pentru cea mai înaltă distincţie pe care şi-o poate dori un sportiv: ocazia de a purta flacăra olimpică pentru Olimpiada de la Moscova, din 1980. „Eram Campion al Moldovei. De aceea m-au ales să duc flacăra. Ţin minte că nu mi-a fost uşor. Cu o mână trebuia să conduc motocicleta şi în cealaltă să ţin flacăra. Iaşului eu i-am dat flacăra olimpică. Am dus-o de la Leţcani şi, la intrarea în Iaşi, unde era depozitul de butelii, ţin minte că mă aştepta un poliţist rus şi întârziasem câteva minute, iar el striga după mine Davai! Davai! să vin mai repede“, îşi aminteşte Dumitru Prisecaru, care păstrează la loc de cinste, în vitrina cu trofee şi torţa pe care a transportat-o cu o singură mână. 

Karting-ul, a doua pasiune!

După activitatea de sportiv, Dumitru Prisecaru a devenit instructor de karting la Casa Pionierilor din Iaşi, actualul Palat al Copiilor. „Director era unul, Chiriac. A zis că vrea să înfiinţeze o secţie de karting, iar eu să fiu instructor. Am acceptat. Prin mâna mea au trecut poate mii de copii, pe care i-am învăţat cum să conducă kart-ul. Pe inginerul Canianopol îl ştii? (n.r. - Mihai Canianopol, angajat în cadrul Biroului Reglementare Transport Urban din cadrul Primăriei Iaşi). Mi-a fost unul dintre elevi”, mai spune „Blondul”.

A avut pe mână buletinul soţiei lui Nicu Ceauşescu

Nici perioada în care comuniştii încercau să formeze omul de tip nou nu a fost ferită de peripeţii. „Domnule, îmi amintesc că într-o zi a venit la Iaşi nora lui Ceauşescu (n.r. – este vorba de Poliana Cristescu, membră în Comitetul Central al Partidului Comunist Român până la sfârşitul regimului comuniste; în 1989, la căderea regimului comunist, a deţinut funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor, în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român). Era o acţiune legată de pionieri. Directorul Casei Pionerilor mi-a zis să mă ocup de rezervarea biletelor de avion spre Bucureşti. Prisecarule, uite buletinul tovarăşei Poliana. Rezolvă problema! Mi-a fost destulă frică, mă gândeam care nu cumva să pierd actele sau biletul. M-am descurcat. Nu ştiu dacă şi asta a contribuit la faptul că, peste ani, am primit o diplomă din partea Organizaţiei Pionerilor”, mai spune Dumitru Prisecaru.

A rămas doar cu amintirile

După Revoluţia din 1989, secţia de karting a mai activat un timp, după care a dispărut complet. „Nu au mai fost bani, era destul de costisitor să întreţii karturile, să le transporţi”, afirmă inginerul Prisecaru. Odată cu secţia, s-a stins şi acea ardoare din viaţa ieşeanului, mai ales că, în plan personal, viaţa nu i-a oferit prea multe satisfacţii. „Locuiesc şi mă gospodăresc singur, sunt despărţit de 15 ani de soţie. Am un băiat plecat în străinătate. Pensia este mică, însă asta e, încercăm să supravieţuim. Doar asta ne-a mai rămas... Şi un vin bun în pivniţă, dacă mai treci pe aici”, concluzionează fostul campion. Tudor DAMASCHIN