Poveştile inginerilor care au pus bazele industriei chimice -- FOTO/VIDEO

Aula Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi“ din Iaşi a avut ieri un auditoriu special, care ar putea ţine oricând un curs despre misiunea inginerului. Foştii studenţi ai promoţiei 1957 „Prof. dr. Gheorghe Alexa” au revenit în sala de curs. De această dată nu au ascultat o prelegere, ci au participat la cea de-a 60-a întâlnire de la absolvirea facultăţii. Ei sunt printre primii ingineri care au pus bazele industriei chimice în România

 Emoţiile nu le-au tulburat cu nimic bucuria revederii foştilor absolvenţi ai promoţiei 1957 „Prof. dr. Gheorghe Alexa”, de la Facultatea de Chimie Industrială (actualmente Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului). Imediat ce s-au revăzut în aula Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” au început să depene amintiri despre cele petrecute în vremea studenţiei. Pentru ei, era o întâlnire firească, la care participă an de an de când au primit diploma de inginer.

Poveştile lor de viaţă sunt impresionante şi ar putea fi spuse oricărui student ce se pregăteşte să devină inginer, chiar dacă poate nu ar înţelege multe din cele rostite, ieri, în celebra aulă. „Am pus cărămidă cu cărămidă la fostul Combinat de Fire şi Fibre Sintetice Săvineşti”, „Am ridicat o fabrică de pielărie de la 400 de muncitori, la 7.000 şi în câţiva ani am devenit principalii exportatori din zonă”, „Am lucrat 42 de ani la cea mai mare fabrică de vase emailate din sud-estul Europei, cea de la Mediaş”, „Am făcut producţie de 60.000 de tone de fibre acrilice pe an”, au fost câteva dintre afirmaţiile greu de înţeles în vremurile 2.0.

Producţie, export, performanţă, indicatori, randamente maxime sunt doar cuvinte pentru cei care nu au văzut niciodată o fabrică şi nu din vina lor, ci pentru că pur şi simplu au fost distruse în economia post-decembristă.

„Nu am trăit degeaba”

Absolvenţii celei de-a 60-a promoţii a Facultăţii de Chimie Industrială au fost printre inginerii care au pus bazele industriei de profil din România. Tineri şi entuziaşti, ei au plecat pe şantierele fabricilor abia deschise sau ale celor ce urmau să intre în producţie. „Eu am primit repartiţie la Mediaş, ca inginer. Am lucrat şase ani la Fabrica de Marochinărie, apoi am plecat la Sibiu, la cea mai mică fabrică de pielărie din ţară. Avea doar 420 de muncitori”, a spus Ioan Botezan, cel care an de an a iniţiat şi susţinut întâlnirile de la Iaşi. Pentru actuala perioadă, o societate cu 420 de angajaţi ar părea mare, dar uite că nu la mulţi ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial era considerată mică. Ajuns la Sibiu ca director al făbricuţei, Ioan Botezan a reuşit ceea ce şi mulţi dintre colegii lui au făcut, dar aproape imposibil pentru perioada actuală. „În doar câţiva ani am ajuns la 7.000 de salariaţi. 70 la sută din producţie mergea la export, eram cei mai buni nu doar din ţară, ci şi din partea asta a Europei. Am mers prin toată lumea, ne ştiau cei mai mari fabricanţi, am avut relaţii economice cu firme foarte importante. Aş putea spune că Vancouver a fost oraşul care mi-a plăcut cel mai mult, dar nu a reuşit să-mi scoată Iaşul din suflet. Pentru mine este cel mai frumos oraş”, a completat Ioan Botezan. În timp ce vorbea, mâna dreaptă îi acoperise inima care mereu a bătut în ritmurile tinereţii şi bucuriei pentru lucrul bine făcut.

Tot la Mediaş a ajuns şi Eugen Jimon, după absolvire, la Fabrica de Vase Emailate. „Era nevoie de noi şi am îndeplinit cerinţele statului. Am muncit 42 de ani acolo şi împreună cu colegii mei am reuşit să facem fabrica foarte cunoscută. Era cea mai performantă din sud-estul Europei. Acum ne doare sufletul să vedem că munca noastră a fost risipită. Ca să poţi aprecia o realizare trebuie să cunoşti, să înveţi, iar noi asta am făcut. M-am bucurat de tot ceea ce a ieşit din mâinele mele, mă bucur de familia mea. Nu am trăit degeaba şi mi-aş dori ca fiecare om să poată spună acest lucru când trage linie după un timp”, a mărturisit fostul inginer, actualmente bunic fericit. Aceleaşi sentimente frumoase au împărtăşit Puia şi Constantin Săndescu, care în acest an au împlinit 60 de ani de la căsătorie. Lor, facultatea le-a adus nu doar o meserie frumoasă, ci şi o mare dragoste.

 

Henrich Artzi a venit în oraşul studenţiei sale de la Tel-Aviv (Israel). Nu a mai ţinut cont de problemele de sănătate. Le-a trecut pe planul secund, şi-a cumpărat bilet de avion, iar ieri zâmbea fericit în aula din Copou. „Anul trecut am lipsit şi mi-a părut rău. Am spus că atât timp cât voi trăi voi veni să-mi revăd colegii. Am avut o studenţiei minunată, cu multe bucurii. Nu era uşor deloc, fusese şi foamete, trecusem şi peste un război, dar am mers mai departe. Şi am mers bine şi frumos”, a spus fostul student imediat ce i-a fost rostit numele din catalog.

Foşti studenţi şi foşti profesori, din nou împreună

Misiunea de maestru de ceremonii i-a revenit unei alte absolvente a Facultăţii de Chimie Industrială, care le-a fost şi cadru didactic inginerilor. Prof. univ. dr. Aglaia Chiriţă, fost decan al Facultăţii de Textile, a lucrat cu ei la scurt după ce a absolvit studiile universitare şi a primit postul de asistent, la fel ca şi prof. univ. Mihai Cruceanu, cu care ieri au retrăit clipe din studenţie. Alături le-a fost şi prof. univ. dr. Nicolae Hurduc, decanul Facultăţii de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului, pentru care întâlnirea a avut o conotaţie aparte. „Când am absolvit eu, Chimia şi Electrotehnica erau cele mai căutate facultăţi tehnice. Era o mare mândrie să fii studentul lor. Îmi amintesc cu mare drag de clipele petrecute cu toţi colegii mei. Pe atunci, studenţii erau un tot, nu o sumă de tineri. Eram foarte uniţi, mergeam împreună la petreceri, în practica agricolă. Învăţam, dar ne şi distram. Cine nu-şi aminteşte de berea luată direct din fabrica de peste drum de campus (fosta Fabrică Zimbru, din care au rămas doar amintirile -- n.r.)? Mi-aş dori să reînvie acel spirit studenţesc, să-i văd pe tineri mult mai uniţi, să relaţioneze altfel, nu doar prin social media şi telefoane”, a mărturisit decanul facultăţii, al cărui zâmbet încerca să ascundă atât emoţiile, cât şi bucuria întâlnirii cu oameni al căror destin a fost legat de multe fabrici din ţară.

De la întâlnire nu a lipsit nici şefa de promoţie, Mihaela Francisca Ştiurcă. „Am avut 33 de examene cu «foarte bine». Ştiţi ce înseamnă asta şi câtă muncă? Nu mi s-a părut greu niciodată, am vrut să-mi onorez profesorii, familia şi pe mine şi cum puteam face asta mai bine decât prin rezultatele muncii?”, a oferit fosta studentă o reţetă a perfecţiunii.

Bancuri şi petreceri pe cinste

Spiritul studenţesc este poate una dintre cele mai frumoase amintiri de care au vorbit şi protagoniştii întâlnirii de ieri. Cu mare surprindere am aflat că stăteau şi câte 16 în cameră şi nu se plângeau de aglomeraţie. „Când s-au construit căminele noi erau câte patru paturi în cameră şi am cerut să ne fie date camere alăturate. Nu voiam să ne despărţim”, am aflat de la unul dintre foştii absolvenţi. Ei au vorbit cu drag şi despre profesorii lor, unul fiind regretatul academician Cristofor Simionescu, al cărui nume îl poartă astăzi facultatea. „Era sever, trebuia să înveţi, nu te jucai. Aveam şi examen oral, şi scris, stăteai şi câte o zi la un examen”, am aflat de la Ecaterina Scutaru, unul dintre organizatorii întâlnirii de ieri, ale cărei gânduri au fost rostite şi de Rodica Galiţi. „Nu a fost uşor, dar asta era misiunea noastră -- să învăţăm, să fim buni şi am fost. Când am terminat facultatea, am primit repartiţie la Fabrica de sodă calcinată de la Ocna Mureş. După câţiva ani am plecat la Piatra Neamţ, unde am pus cărămidă cu cărămidă la Combinatul de Fibre Sintetice Săvineşti. Era un colos, avea 14.000 de angajaţi. Aveam producţii imense, ne ştia toată lumea”, a rememorat o parte frumoasă a vieţii sale şi Virgil Saveluc.

Sosit din Ardeal, Corneliu Crihălmeanu, „spune-mi Cric, te rog, ca pe vremea tinereţii mele”, a insistat să fie fotografiat cu toţi colegii, apoi i-a mulţumit lui Dumnezeu că l-a ajutat să vină la Iaşi, oraş unde şi-a întâlnit şi fosta soţie, pe Alice, fiica filosofului Petre Caraman. Cric a glumit tot timpul întâlnirii şi dacă nu ar fi fost colegii săi, nu am fi aflat cât de multe lucruri a realizat, dar şi că este mândru şi de fiul său, Episcopul greco-catolic al Clujului, Florentin Crihălmeanu. „Acum ne permitem să râdem, să spunem bancuri, pe vremea studenţiei nu prea puteam, dar tot nu ne lăsam. Ce ne-am mai distrat pe la laboratoare şi la petrecerile noastre”, a zâmbit Cric.

 

Poveştile lor de viaţă ar putea fi texte motivaţionale pentru orice persoană, nu doar pentru tinerii aflaţi la început de carieră, doar că e greu să ai o reprezentare a ceea ce a fost, chiar şi dacă ai în faţă fotografii dintr-o lume care nu mai există. Cum ai putea să-ţi imaginezi o fabrică imensă când, atunci când priveşti înspre locul pe care a fost ridicată vezi mall-uri ori supermarketuri? Cum ai putea să-ţi imaginezi zeci de mii de angajaţi într-un combinat în vremurile în care câteva sute sunt deja o masă de oameni? Cum ai putea să-ţi imaginezi garnituri de trenuri cu zeci de vagoane care duceau mărfuri importante peste hotare într-un timp în care multe cumpărături se fac de pe siteuri din China? Foştii ingineri care ieri au ciocnit o cupă de şampanie la cea de-a 60-a întâlnire a promoţiei lor nu trăiesc cu regrete, nu caută vinovaţi, ci se bucură că au putut oferi din priceperea lor, sunt fericiţi că munca le-a fost apreciată şi că au ajutat la creşterea unei industrii aflate pe atunci la început de drum.

Au consemnat Maura ANGHEL, Ana-Maria BLANARIU

 

 

1937

Acesta este anul în care s-a înfiinţat Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” şi în care Secţia de Chimie Tehnologică a devenit Facultatea de Chimie Industrială.

 

 

Prima catedră de chimie din România a fost înfiinţată în 1864 la Universitatea din Iaşi, sub coordonarea profesorului Ştefan Micle. În 1882 a fost preluată de profesorul Petru Poni, care a organizat primul laborator de chimie.