Vremea sărbătorilor a fost întotdeauna în satul românesc o perioadă aparte * zilele de hram, ce trebuiau strict respectate prin nemuncă în primul rând, erau îmbogăţite de felurite obiceiuri, superstiţii şi interdicţii ce dădeau culoare vieţii ţăranilor de altădată * ritualurile au şi astăzi un farmec aparte pentru bătrânii care şi le mai amintesc, dar şi pentru cei care găsesc un răgaz să le asculte poveştile

De cum se lasă bruma şi vine sărbătoarea Ovideniilor încep şi nopţile dedicate farmecelor. Ritualurile sunt foarte vechi, dar încă practicate şi cu folos, spun bătrânele din satele Moldovei. Descântece de dragoste, pentru sănătate şi abundenţă, de toate ştiau să facă odinioară femeile. Una dintre cele mai importante sărbători din postul Crăciunului este praznicul Sfântului Andrei din ziua de 30 noiembrie, iar noaptea ce o precede este una din cele mai bogate în obiceiuri şi tradiţii din tot calendarul popular. Simbolurile care dominau sărbătoarea şi tradiţiile specifice erau lupul, strigoii şi usturoiul.

Citeşte şi

Povestea „trupeților“ de la „Overflow” FOTO

Sărbătoarea Sfântului Andrei mai era numită în popor şi Ziua Lupului, aceasta încadrându-se într-o perioadă în care în satele de altădată se ţineau Filipii, sărbători respectate de teama lupilor. Primul şi cel mai important dintre Filipii de iarnă, Filipul cel şchiop se ţinea la Ovidenii. Acesta mai era numit Filipul cel Mare, fiind conducătorul cetelor de Filipi. Fiecare femeie de la sat care se mărita prelua din familie şi obiceiul respectării măcar a unei sărbători dedicate Filipilor pentru ca lupii să nu-i atace gospodăria. Erau însă şi sărbători pe care le respecta toată lumea ca să le apere casa de lupi, de foc, dar şi de şerpi. Nu măturau şi nu scoteau gunoiul din casă pentru că se spune că astfel lupii îşi vor lua de acolo energia şi puterea şi se vor înmulţi. „La aceste sărbători nu trebuia nici să îi pronunţi numele, căci se credea că simpla pronunţare a cuvântului lup aducea animalul, de unde şi zicala «Vorbeşti de lup şi lupul la uşă». Nu trebuia să faci nimic prin care să îi atragi. Se spunea despre ei că mănâncă jăratec şi, ca urmare, nu se aruncau tăciunii din sobă şi nici nu se scotea gunoiul din casă. Pentru că pădurea era asociată cu dinţii unui pieptene, fetele nu se pieptănau. Ca protecţie împotriva lupilor se făceau doar treburile casnice care le-ar fi împiedicat apariţia sau care i-ar fi distrus: se înfundau găurile la sobă ca şi cum s-ar înfunda gura lupului, iar singura activitate permisă era spălatul cămăşilor, iar apa fierbinte se arunca afara ca şi cum ai opări lupul”, am aflat de la Florentina Buzenschi, muzeograf la Muzeul de Etnografie din Piatra Neamţ.

În credinţa populară lupul nu avea doar o semnificaţie malefică. Dincolo de teama de această fiară a pădurii, lupului i-au fost atribuite şi aspecte pozitive şi din acest motiv era folosit şi la anumite ritualuri magice. „S-a moştenit într-adevăr o spaimă din vremuri imemoriale referitoare la lup, asociat întotdeauna cu sălbăticia şi cu întunericul, dar uneori era văzut şi în sens pozitiv. Un exemplu este un ritual păgân de rebotezare a copiilor care erau bolnavi sau aproape pe moarte, care primeau numele Lupu, crezându-se că astfel vor deveni tari ca animalele pădurii şi se vor însănătoşi. Un alt obicei era să se facă în jurul casei un cerc cu o gheară de lup, la fel cu rol protector”, a continuat Florentina Buzenschi, adăugând că „marile sărbători creştine s-au suprapus peste cele păgâne pentru a fi mai uşor de asimilat”.

Diferite părţi ale lupului erau folosite în ritualuri magice şi de tămăduire. O credinţă din zona Neamţ era că dintele de lup este bun pentru muşcătura de lup. Gâtul de lup era folosit în magia neagră. Se spunea că dacă suflai înspre cineva peste gâtul unui lup persoana respectivă putea să moară. Cu păr de lup se făceau farmece de dragoste sau descântece pentru femeile care nu puteau avea copii.

Peste an sunt 35 de sărbători dedicate lupilor, cele mai multe în perioada de iarnă când aceste animale se împerecheau şi deveneau mai agresive, atacând mai des oamenii şi gospodăriile pentru a-şi procura hrană. Se mai credea că doar pe 30 noiembrie lupul îşi poate întoarce gatul şi de aceea atunci e şi mai periculos.

Descântatul sării

Noaptea de 29 spre 30 noiembrie din Ajunul Sfântului Andrei este numită în popor şi Noaptea Strigoilor. Oamenii credeau că morţii ies din morminte şi îi atacă pe cei vii, motiv pentru care în gospodării se respectau o mulţime de obiceiuri cu rol de protecţie împotriva duhurilor rele. Sfântul Andrei era considerat patron al strigoilor. În noaptea dinaintea sărbătorii sale îi aduna la răscruce de drumuri sau la marginea satelor. De la miezul nopţii până la primul cântat al cocoşilor aceştia jucau, dar se şi băteau cu furci, coase sau topoare. Se credea că dacă se întâmpla să treacă cineva pe acolo era bătut zdravăn, iar dacă ajungea în locul respectiv în ziua următoare îşi pierdea glasul pentru totdeauna.

Pentru ca duhurile rele să nu se cuibărească în case, femeile întorceau seara toate oalele şi cănile cu gura în jos şi scoteau din sobă cenuşa pentru ca spiritele neliniştite să nu-şi găsească adăpost la căldură.

Împotriva vârcolacilor, gospodinele foloseau cununile de usturoi agăţate la intrare şi lăsau aprinsă candela de lângă icoane. Pentru protecţia vitelor, li se amestecă în hrană busuioc sfinţit sau se pun câteva picături de agheasmă în apă.

Un alt obicei din trecut era descântatul sării. După miezul nopţii sau în dimineaţa de Sfântul Andrei, un drob de sare era descântat şi îngropat sub pragul grajdului, pentru a fi apoi dezgropat în primăvară, de Sfântul Gheorghe, când sarea era amestecată în hrana vitelor pentru a le feri de farmece, boli şi de vrăjile pentru pierderea laptelui.

Păzitul usturoiului

Un alt element important al sărbătorii de Santandrei era usturoiul, iar un ritual specific era păzitul usturoiului. Această practică era, de fapt, una de iniţiere pentru tineri şi avea loc în ajunul Andreiului. Tinerii se adunau într-o casă, iar fetele aduceau căpăţâni de usturoi, o carafă de vin, colaci, zahăr, o panglică roşie şi busuioc, pe care le puneau pe sobă. O fată nemăritată le păzea toată noaptea ca să nu fie furate de băieţi. Tinerii petreceau, făceau mult zgomot, iar la ivirea zorilor jucau „hora usturoiului”. Usturoiul păzit astfel era apoi sfinţit la biserică şi dobândea proprietăţi magice: vindeca oamenii şi animalele de boli, putea fi purtat ca amuletă.

„Usturoiul este planta care protejează împotriva duhurilor rele, toată lumea mânca usturoi, oamenii ungeau uşile şi ferestrele de la case şi grajduri cu usturoi, în semnul crucii. O căpăţână de usturoi se punea în colacul de Sfântul Andrei şi după ce încolţea era bună de leac. Dincolo de toate aceste practici şi semnificaţii, Sfântul Andrei era o sărbătoare veselă, putând fi asociată cu sărbătorile de sfârşit de an, când lumea se aduna, fetele şi flăcăii spuneau snoave şi petreceau”, a completat Florentina Buzenschi.

Noaptea farmecelor de dragoste

Fetele nemăritate sperau să îşi vadă în această noapte ursitul, iar pentru a reuşi practicau diferite ritualuri. Un obicei era ca fetele nemăritate să îşi pună sub pernă 41 de boabe de grâu, iar dacă visau că cineva le fura grâul era semn că şi-au găsit perechea şi urmează nunta. şi astăzi se mai crede că fetele care ţin post negru şi îşi pun sub pernă busuioc sfinţit îşi vor visa ursitul. Tot pentru a vedea chipul celui care le era sortit mergeau în această noapte la fântână, şi se uitau în apă cu o lumânare de la slujba de Înviere. Un alt obicei era să meargă desculţe, iar dacă se înţepau însemna că se vor mărita curând.

Dincolo de ritualuri rămân poveştile legate de multe sărbători şi de multe momente frumoase respectate mai ales în lumea satului. Prin astfel de istorisiri tradiţia nu doar că merge mai departe, ci devine şi foarte îndrăgită şi uşor de asimilat inclusiv de copii. În definitiv, un popor se defineşte nu doar prin ceea ce este şi ce face, ci şi prin tradiţiile sale.

Alina FERENŢ 

„Zgomot trist în câmp răsună/ Vin strigoii se adună/ Părăsind a lor secrii/ Voi creştinilor popoare/ Faceţi cruci mântuitoare/ Căci e noaptea-ngrozitoare/ Noaptea Sfântului Andrei” – Vasile Alecsandri, „Noaptea Sfântului Andrei”

 

 

„S-ar putea spune că o parte din religia populară a Europei precreştine a supravieţuit camuflată sau transformată în sărbătorile calendarului şi în cultul sfinţilor. Timp de mai bine de zece veacuri, biserica a trebuit să lupte împotriva afluxului continuu de elemente păgâne în practicile şi legendele creştine. Rezultatul acestei lupte înverşunate a fost mai curând modest, mai ales în sudul şi sud-vestul Europei, unde folclorul şi practicile religioase ale populaţiilor rurale mai înfăţişau încă la sfârşitul celui de al XIX-lea veac, figuri, mituri şi ritualuri din cea mai îndepărtată antichitate, ba chiar din protoistorie” – Mircea Eliade, „Aspecte ale mitului”