Viaţă furată pentru „Deşteaptă-te, române!”

Registrele oficiale, deşi incomplete, prezintă fişele penale ale peste 76.000 de deţinuţi politici, care şi-au sacrificat viaţa sau ani întregi în spatele gratiilor ori în colonii de muncă. După detenţie, cei care au supravieţuit au rămas cu foame, frig şi frică, elementele „preferate” ale terorii dictaturii comuniste, de la finalul anilor '40 şi până în '60. 

Foame, frică, frig... Vieţi furate şi destine frânte de nedreptate. Acestea sunt realităţi care sunt încă imprimate adânc pe chipurile şi, mai ales, în sufletele foştilor deţinuţi politici, ale rudelor, ale apropiaţilor, ale unei generaţii care a trăit în nesiguranţă, în limitarea constantă a libertăţii şi a valorilor pe care le-au învăţat din strămoşi – dragoste de patrie şi credinţă. Cu ce au greşit? Întrebarea care persistă chiar şi la un sfert de secol de la căderea regimului comunist şi la alte câteva decenii de când aşa-numiţii contra revoluţionari erau închişi în închisori, bătuţi şi înfometaţi de fraţii de ţară. Mii de persoane au suferit din cauza dictaturii comuniste, al cărei sistem s-a bazat pe teroarea fizică şi psihică, manifestată în mod special în perioada anilor '40 - '60.

De cinci ani, la Iaşi există Memorialul durerii, grup statuar ridicat în parcul Bisericii „Mitocul Maicilor”, pentru comemorarea victimelor dictaturii comuniste, un loc unde pot fi aprinse lumânări pentru cei care au fost ucişi, pentru cei care au supravieţuit terorii însă şi-au lăsat o parte a vieţii şi a personalităţii după gratii. Pe soclul statuii, alături de numele a 244 de deţinuţi politici, sunt inscripţionate cuvintele (şi îndemnul, în acelaşi timp) „Deşteaptă-te, române!”, dar şi o reflecţie a filosofului Petre Ţuţea (1902 - 1991), el însuşi fost deţinut politic: „Dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate, nu noi facem cinste poporului român, ci poporul român ne-a făcut onoarea să murim pentru el”. Mulţi sunt foştii deţinuţi politici – dovezi vii care încă trăiesc însoţiţi de fantomele terorii – nu pot vorbi despre ceea ce au trăit în detenţie, poate din încercarea de a uita, poate pentru a nu retrăi suferinţa, poate pentru că nu există cuvintele care să descrie şi să transmită tot ce au văzut şi simţit.

Citește și Amintiri din preajma morţii FOTO / VIDEO

Arestat pentru că a cântat „Deşteaptă-te, române!”...
Printre miile de români care au căzut victime ale terorii comuniste este şi Dumitru Bazon, preşedintele Filialei Iaşi a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Multe dintre momentele groaznice prin care a trecut încă îi sunt vii în memorie, în timp ce de altele şi-a amintit recent, cu ajutorul celor care i-au fost alături în perioada de detenţie. Firul vieţii sale a luat un curs tragic în vara anului 1958, când frustrările create de situaţia din ţara pe care o iubeşte atât de mult nu au mai putut fi stăpânite.

Celulă din timpul terorii comuniste

„Nu vreau să-mi mai amintesc ce s-a întâmplat în acele vremuri!”, a spus Dumitru Bazon, apoi oferindu-ne actul de condamnare, datat 30 iulie 1958, pe vremea când avea doar 25 de ani. „Inculpatul Bazon Dumitru în seara zilei de 8/9 iunie 1958 cu ocazia unei nunţi a unui membru colectivist ce a avut loc la Căminul Cultural din satul Suhuleţ, comuna Tansa, raionul Negreşti, la care a participat şi el, s-a manifestat în mod duşmănos împotriva regimului democrat din ţara noastră, precum şi împotriva primului secretar P.M.R. Astfel, inculpatul când a dat darul de nuntă a comandat muzicii să-i cânte cântecul interzis Deşteaptă-te, române! lucru pe care muzica l-a executat. După aceasta inculpatul a rupt de pe perete tabloul lui Karl Marx şi cu toate că cetăţenii i-au atras atenţia asupra manifestărilor sale duşmănoase, totuşi inculpatul a continuat să rupă de pe peretele din interiorul căminului cultural primului secretar al P.M.R. şi pe care l-a călcat în picioare, dansând şi exprimându-se prin diferite afirmaţii injurioase la adresa acestuia. Cu unanimitate de voturi şi fără acordare de circumstanţe atenuante condamnă pe inginer Bazon Dumitru, la 6 (şase) ani închisoare corecţională şi 4 (patru) ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale (...) Îl obligă să plătească statului 100 (una sută lei) cheltuieli de judecată. Se socoteşte detenţiunea preventivă de la 13 iunie 1958. Dată şi citită în sentinţă publică astăzi 30 iulie 1958”, citim în filele sentinţei cu numărul 354, dată de Tribunalul Militar Iaşi.

Citește și „Femeilor din România le lipseşte încrederea în sine”

Vinovăţia şi nevinovăţia erau hotărâte dinainte, Dumitru Bazon povestindu-ne că încă din timpul judecăţii (de multe ori, doar o formalitate) purta zeghea sau uniforma de deţinut. A fost momentul în care viaţa sa a devenit un coşmar, unul care încă îl mai bântuie, deşi nu-şi regretă gestul care l-a costat atât de scump. „Acolo, pe pereţi, erau toţi străini de neam şi de ţară – Marx, Lenin, Stalin. În plus, erau la nuntă câţiva care terminaseră facultatea la Moscova şi tot cereau să se cânte cazacioc. M-a enervat asta şi faptul că erau toate tablourile acelea pe pereţi, ruşii în ţara noastră... N-am mai putut suporta!”, continuă Dumitru Bazon.

Dumitru Bazon, cu rucsacul pe care l-a avut în perioada de detenție

Bătaie, foame şi frică
A urmat recursul la Bucureşti (primind aceeaşi condamnare, deşi a avut avocat care, însă, nu a avut voie să-l apere), unde a stat în Fortul 13 Jilava, camera 13. „Eu, de aici nu mai ies!”, şi-a spus când s-a văzut în camera de beton, cu paturi suprapuse şi plină de oameni. „Am dormit lângă tinetă, şi mi-a zis că dimineaţă voi ieşi să o duc afară, ca să pot lua o gură de aer. Dimineaţă însă mi-a zis cineva de acolo că e rândul generalului să ducă tineta afară. Atunci am înţeles acela era singurul moment când se putea ieşi pentru o gură de aer, pentru că în celulă geamurile erau acoperite cu obloane, nu puteai să respiri aer curat, să vezi ceva afară, chiar şi o pasăre”, povesteşte Dumitru Bazon, păstrând un moment de reculegere după amintirea tristă, pentru că abia apoi a urmat adevărata teroare.

 

După condamnarea şi de la Bucureşti, a fost readus la Iaşi, pentru aproape un an, urmând Gherla şi coloniile de muncă din Salcia, Saivane, Stoeneşti, Periprava şi Grind. „În multe locuri pe unde am stat erau şerpi, şobolani. Mâncarea era sub orice critică. Iar bătaia era la ordinea zilei. Fără să fi făcut ceva, eram bătuţi, doar pentru purtam zeghe pe care erau literele CR, de la contra revoluţionar! Prin câte nu am trecut în anii de închisoare... De acolo am rămas cu foame, frică şi frig... Nu vreau să îmi mai amintesc!”, spune cu lacrimi în ochi. În ciuda suferinţelor, cu toţii şi-au păstrat demnitatea, iar când au scăpat de detenţie, au făcut tot posibilul să-şi creioneze o nouă viaţă, deşi rănile sufleteşti nu s-au vindecat niciodată.

Citește și „Pedeapsa şi suferinţa mea trebuie să devină creatoare!”

După jumătate de secol, rănile s-au redeschis
În urmă cu câţiva ani, Dumitru Bazon a descoperit o nouă nedreptate pentru el. „Acum ceva timp am aflat cum a ajuns Nicolae Ceauşescu să cânte prin judeţul Vâlcea, Deşteaptă-te, române! în faţa a 10.000 de oameni în anul 1966! Petre Purcărescu, fostul director al Muzeului Judeţean de Istorie de la Vâlcea, a povestit acest moment, el fiind de faţă când s-a întâmplat asta. Eu am fost arestat timp de şase ani pentru asta, iar la doi ani după ce am ieşit, el, Nicolae Ceauşescu a cântat cântecul interzis, pentru care am eu, Dumitru Bazon, am fost închis! Discriminare... Am cerut un avocat pentru că vreau să dau statul în judecată. Vă daţi seama ce revoltă simt pentru această nedreptate. Se spune că atunci a fost intonat prima dată Deşteaptă-te, române! De fapt, eu sunt primul care l-am cântat în perioada în care era un cântec interzis, pentru că peste tot pe unde am fost am auzit Trăiască regele! Acum, când aud Deşteaptă-te, române!, închid televizorul, pentru că nu pot să ascult. Nu-mi face bine! Eu ştiu prin ce am trecut...”, încheie Dumitru Bazon hotărât, dar cu aceeaşi revoltă pe care cel mai probabil o avea şi în urmă cu 57 de ani, când viaţa sa a urmat drumul tragic al detenţiei politice. Acesta este motivul pentru care, acum, deşi a împlinit venerabila vârstă de 82 de ani, luptă din greu pentru a-şi găsi o fărâmă de dreptate pentru el însuşi, dar şi pentru foştii deţinuţi politici, rudele acestora şi, mai ales, pentru copiii care erau minori pe vremea când părinţii le-au fost luaţi de lângă ei şi trimişi în iadul din închisori şi colonii.

Nicolae Ceaușescu, pe câmpul de la Râmnicu Vâlcea, când a cântat „Deșteaptă-te, române!” (foto - arhiva Petre Purcărescu)

Sunt oameni care şi-au sacrificat tot – familie, viaţă, prieteni, apropiaţi – pentru a putea „simţi” fie şi pentru o clipă libertatea de a-şi iubi ţara, credinţa şi valorile care le defineau personalitatea. Demnitate? Dreptate? Credinţă? Opţiune? Erau doar cuvinte mari, care sălăşluiau în sufletele multor români, dar într-un astfel de timp erau lipsite de orice valoare. Poate că victimele dictaturii comuniste - fie că sunt foştii deţinuţi politici, rudele acestora, care de multe ori nu ştiu nimic despre ei o lungă perioadă de timp, fie că sunt oamenii care şi-au dat viaţa pentru un ideal - şi acum simt la fel. Andreea IGNEA

* * *
„M-au distrus! Mi-au călcat în picioare demnitatea! M-au umilit... pentru că am cântat Deşteaptă-te, Române! Cum credeţi că mă simt acum, când ştiu că la doi ani după ce am ieşit, Nicolae Ceauşescu a cântat tocmai acelaşi cântec interzis, pentru care eu am fost închis, şi încă în faţa a 10.000 de oameni şi câteva sute de militari?” - Dumitru Bazon, fost deţinut politic

* * *
„Acum, când aud Deşteaptă-te Române!, închid televizorul, pentru că nu pot să ascult. Nu-mi face bine! Eu ştiu prin ce am trecut...” – Dumitru Bazon