Viaţa într-o cuşcă de carton

 Opt suflete trăiesc într-o cutie de carton şi scânduri, la o aruncătură de băţ de Gara Nicolina * zilnic, aceştia supravieţuiesc din resturi, iar cartofii sunt un lux pentru doi părinţi şi cei şase copii şi nepoţi * singura sursă de venit este a soţului, care porneşte cu noaptea-n cap după PET-uri şi resturi menajere * încă din copilărie, acesta a suferit un accident teribil şi nu se poate expune la căldură, din cauza unei plăci metalice la nivelul capului * de atunci, a avut mereu probleme cu angajatorii, care s-au folosit de el, l-au umilit apoi l-au pus pe drumuri * acum, caută prin gunoaie, iar membrii familiei stau la lumânare, pentru că nu au energie electrică, iar apa menajeră şi-o procură din pârău * aşa trăieşte această familie, pe malul Nicolinei, la doi paşi de una dintre cele mai circulate zone din Iaşi

Mirosul de sărăcie duhneşte amarnic la doar o stradă distanţă de Gara Nicolina. De când se ştiu, doi soţi şi copiii lor trăiesc în cea mai pură formă de subzistenţă, chiar în oraşul Iaşi, la doar câţiva paşi de Bulevardul N. Iorga. Pe malul Nicolinei, din spatele unui gard ruginit, răsare o cuşcă din carton şi scânduri. Din casă iese un copil de doar trei anişori, vioi şi mereu curios. Din urma lui vine bunicul, Constantin Nedelcu, 55 de ani, şi soţia acestuia, de 57 de ani. Aceştia trăiesc în aceeaşi coşmelie îngustă, împreună cu cei patru copii ai lor şi doi nepoţi. În total, opt suflete condamnate la sărăcie. Singurul venit provine din PET-uri, pentru care bunicul trudeşte din greu. Sunt zile de sărbătoare atunci când familia Nedelcu pune pe masă o tocăniţă de cartofi. Cocioaba este fisurată peste tot, în loc de geamuri are nailoane, iar prin acoperiş se vede clarul cerului. Singura sursă de încălzire pe timp rece este o sobă de fier luată din tomberoane şi câteva pături rupte şi prăfuite. Stâlpii casei sunt putrezi şi stau să cadă pe ei, din cauza acoperişului fisurat şi apei care, în vreme ploioasă, le inundă casa. Seara, stau la lumânare ori la flacăra sobei, pentru că nu au energie electrică. Mai folosesc câteva felinare doar atunci când îşi permit să schimbe bateriile. Nici apă nu au, pentru uzul menajer o aduc din râul Nicolina, care curge prin faţa porţii, iar pentru băut, sunt nevoiţi să care cu bidoanele, de la izvoare îndepărtate. Frigiderul stă afară, mai tot timpul gol, iar toaleta arată ca dintr-un secol trecut.

„Eu plec de pe la ora 4 dimineaţa de acasă şi mă întorc seara. Trăim de pe o zi pe alta, din ce câştig eu. Soţia nu poate pleca de lângă nepoţi. Merg pe toată zona Nicolinei şi strâng PET-uri, ca să putem trăi şi pune ceva pe masă acestor copii. În zilele bune, reuşesc să fac 30-40 de lei. Nu avem curent electric, stăm la lumânare. Apa o luăm de la izvor, cu bidoanele”, povesteşte Constantin Nedelcu. La poartă stătea obiectul muncii, un căruţ pe care zilnic, bătrânul îl târâie după el ca să pună seara ceva pe masă. În curte zac mormane de deşeuri, pe care familia le foloseşte la diferite activităţi, fie pentru foc în sobă ori cârpeli în jurul casei.

 

Păcăliţi de angajatori

 

Bătrânul a avut mai multe încercări de a munci, dar peste tot a fost alungat. Acesta povesteşte că, mai de fiecare dată i s-au închis uşi în nas, a fost umilit şi folosit. „Acum câţiva ani m-am angajat la cimitir, mă ocupam de curăţenie. Am muncit o lună, nu am fost plătit şi apoi am fost dat afară. Noi nu mai avem alte venituri. Nu a venit nimeni să se intereseze de noi. Măcar, mă bucur că încă mai sunt sănătos, să pot să aduc de mâncare familiei. Am pus acte pentru dosar social, dar nu am primit niciun răspuns. Aş vrea să muncesc. Ne chinuim pentru ăştia mici, că noi ne mai descurcăm cum putem, mai răbdăm. Am reuşit să trecem şi de iarna asta. Nu avem lemne, dar ne-am descurcat cu bucăţi din uşi, scaune, geamuri, aruncate de oameni”, mai povesteşte Constantin Nedelcu. În tot acest timp, lipit de bunic stă nepoţelul de trei ani, iar bunica, Maria Nedelcu, este nedespărţită de mezinul familiei, nepotul de trei luni.

„Noi avem patru copii, Ştefan, de 17 ani, Elena, de 19 ani, Mihaela, de 21 de ani şi Vasilica, de 22 de ani. Cu noi mai stau doi nepoţi, unul de trei ani şi altul de trei luni. Vor merge la şcoală când împlinesc vârsta pentru clasa întâi, la grădiniţă încă nu-i putem duce”, spune Maria Nedelcu. O parte dintre copii nu erau acasă, fetele mai merg pe la ceilalţi bunici, iar băiatul îl mai însoţeşte pe bătrân la treburile zilnice.

 

Accident teribil în copilărie

 

În copilărie, Constantin Nedelcu a suferit un grav accident, care avea să-l marcheze toată viaţa. Păţania l-a afectat atât de mult încât, de atunci, nu se mai poate expune la soare fără protecţie. Omul are o placă metalică la cap, pusă de medici după ce a fost lovit de un autoturism, când se juca în stradă. „E greu să merg vara după PET-uri, dacă nu mă acopăr cu ceva. Am mari dureri de cap când mă expun la căldură, de asta nu prea pot sta la soare. Am o placă metalică la cap pusă de medici, după o operaţie grea. Mi se trage de la un accident, când aveam vreo şapte ani. Atunci am fost lovit de o maşină pe stradă. Am avut noroc să trăiesc”, îşi aminteşte bătrânul. Omul povesteşte că, din această cauză, mai nimeni nu vrea să-l angajeze.

Singura speranţă stă într-un dosar de ajutor social, pentru care este trimis pe drumuri, deşi spune că are toate actele necesare. „Noi suntem oameni care trăim de pe o zi pe alta. Mi-e frică de faptul că, dacă reuşesc să mă angajez, peste câteva zile mă trimit acasă şi-mi spun că nu mai au nevoie de mine din cauza problemelor cu placa metalică”, a mai completat Constantin Nedelcu. Acesta ne-a invitat în coliba improvizată, să arate în ce condiţii trăieşte de 55 de ani. Două paturi şubrede pe care trebuie să doarmă, uneori, opt persoane, atunci când toţi copiii sunt acasă. În loc de uşi stau carpete prinse în cuie, iar pereţii sunt căptuşiţi cu cârpe. Acoperişul este fisurat, iar găurile sunt atât de mari încât poţi trece prin ele. Deşi resemnată, familia Nedelcu îşi doreşte cel mai mult să vadă copiii împliniţi, să meargă la şcoală, să oprească tradiţia moştenită de la bunici.