Vieţi dedicate ceramicii Galerie Foto

* ieri a fost prima zi din ediţia cu numărul 34 a Târgului Naţional de Ceramică „Cucuteni 5000” * Parcul Copou din Iaşi va găzdui până mâine peste 120 de meşteri olari din toate colţurile ţării şi nu numai

Meşterii olari veniţi din toate colţurile ţării au deschis, ieri, prima zi a „Târgului Naţional de Ceramică «Cucuteni 5000»”. Organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Iaşi cu ajutorul Consiliului Judeţean şi a Primăriei Municipiului Iaşi, târgul aduce în atenţia publicului informaţii despre ceramica tradiţională din cele mai importante centre de olărit din ţară. Anul acesta au venit în faţa iubitorilor de motive tradiţionale şi de olărit de calitate peste 120 de meşteri populari atât din ţară, cât şi din Republica Moldova, Ungaria şi Ucraina, care tot poposesc în fiecare vară în Parcul Copou la cel mai longeviv târg de olărit din regiunea de Nord-Est.

Odată cu deschiderea Târgului s-au acordat multiple premii meşterilor olari, între care şi cele două premii mari - premiul „Toader Nica”, pentru ceramica utilitară care a fost înmânat familiei Maria şi Marcel Mocanu din Braviştea (Galaţi), şi premiul „Ion Diaconu”, pentru cel mai bun meşter în ceramica artistică lui Ştefan Truşcă, din Balş (Olt).

 

„Tragi cu ochiul şi prinzi meşteşugul”

„Frumos” ar spune unii, „greu” ar spune cei ce ştiu cum şi cât se lucrează pentru un produs. De la scosul „pământului din pământ” la oala din târg s-ar spune că e un pas mare, dar de fapt este o structură formată din paşi mărunţi. Astfel, în timp ce unii meşteri fac tot posibilul să „comande” un sac sau doi de pământ special, alţii sunt nevoiţi să sape după materialul de care au nevoie şi pe care nu îl găsesc uşor şi nici la suprafaţă. Oalele, făcute exclusiv de mâna olarului, trec prin procese destul de migălitoare până ajung în faţa clientului. „Mergem o dată pe an după pământ, îl alegem, îl macerăm, îl dăm prin malaxoare, îl frământăm, îi dăm formă, îl lăsăm la uscat, îi aplicăm ornamente, îl glazurăm, îl pictăm, îl ardem pe biscuit şi apoi îl ardem iar, la 980°C de fiecare dată şi stau cam 8-10 ore în cuptorul electric”, a mărturisit Iulia Dogaru, din Lungeşti (Vâlcea), care se ocupă de olărit de 18 ani, pe cât din pasiune, pe atât de mult din nevoia de bani. „Anul acesta facem majoratul, iar totul a început din nevoia de a face bani. Şi părinţii s-au ocupat cu asta, iar la un moment dat soţului i-a venit ideea să facem oale. Am început cu vase de ornament în stil grecesc şi apoi am revenit la olăritul tradiţional cu motive populare. Este foarte greu pentru că este mult de muncă. Materialele pe care le folosim sunt ecologice, pentru uz alimentar şi sunt puţin mai scumpe faţă de cele pe care le făceau olarii înainte”, a mai adăugat Iulia Dogaru, cu multă bucurie în glas.

Materialele folosite pentru fabricarea produselor nu sunt nocive şi rezistă foarte bine la cuptor cu gaz, cuptor electric şi pe flacăra de lemn. Mâncarea nu se lipeşte pe un astfel de vas, şi este mult mai gustoasă, aşa cum mărturisesc cei care vin de la an la an să achiziţioneze noi oale.

 

„De mic făceam câte 50 de farfurii”

Ştefan Truşcă, câştigătorul premiului „Ion Diaconu”, pentru cel mai bun meşter în ceramica artistică a mărturisit că practică olăritul de la 4 ani. „Am început să fac vulpi, urşi, păsări şi apoi am învăţat şi farfurii. Nu erau drepte şi ţin minte că tata ni le punea în cap să ne arate că nu aşa trebuie să fie. Când am mai crescut, ne punea pe noi să facem, iar eu mă trezeam pe la patru şi mă puneam la roată şi până la opt făceam 50 de farfurii, după care mă duceam pe câmp cu vaca şi între timp îmi făceam temele pentru şcoală”.

Ştefan Truşcă

Imre Szasz este din comuna Corund, judeţul Harghita şi practică olăritul din anul 1972, iar la Iaşi vine de un sfert de veac. „Venim aici, şi eu şi soţia, de 25 de ani. Suntem căsătoriţi de 48 de ani, iar de 45 facem oale. Din meseria asta am crescut trei copii, care fac asta, şi nepoţi, care sunt fascinaţi de olărit. A fost greu pentru că am plecat în viaţă de la lingură şi furculiţă, iar cu olăritul ne-am făcut un rost în viaţă. Ne-a fost şi greu, nu numai bine, dar am răzbit. În comuna de unde suntem s-a moştenit asta de peste 200 de ani”.

Această manifestare de amploare s-a transformat în timp, dintr-un eveniment menit să promoveze meşteşugurile populare, într-un adevărat reper calendaristic, reprezentând „momentul în care se realizează o radiografie credibilă a olăritului din România”. Majoritatea meşterilor olari sosiţi la Iaşi, declară de fiecare dată când ajung, că cele mai bune vase din timpul anului sunt puse deoparte pentru acest târg. Tocmai pentru că măsura calităţii şi recunoaşterea muncii lor este impusă de selecţia riguroasă a organizatorilor în ceea ce priveşte autenticitatea şi respectarea metodei de realizare a vaselor cât mai aproape de cea pe care au primit-o moştenire de la cei dinaintea lor, chiar dacă au găsit căi relativ moderne de a-şi uşura munca.

Larisa LAZĂR

„Este ca un microb, nu mai poţi să te laşi. Am trecut prin perioade foarte grele şi încă mai trecem, pentru că statul nu îi ajută cu nimic pe micii producători. Până prin 2010 am câştigat mult din asta. Eu mai am un job, dar soţul meu face numai asta. Vin la acest târg de zece ani... de când am băieţelul. Nu ştim dacă el o să continue meşteşugul, dar o să-l susţinem în orice vrea să facă, deşi nu mi-aş dori să facă asta din cauza raportului dintre munca depusă şi banii câştigaţi. Nu poţi câştiga un trai decent” - Iulia Dogaru, meşter olar