Cehov de Moldova (II)

Lumea de carton, cu înlocuitori - flori de plastic, o foaie de cort în loc de „cerul înstelat” şi vise înşiruite pe benzi desenate - e una a spectacolului, a circului cu măşti şi „rânjetul saltimbancilor”, cu manechine şi aplauze pentru nişte actori surpaţi în cabotinism; un teatru al deşertăciunilor, unde costumele au un „tighel argintiu”, decorul e construit cu stampe de epocă obosite şi chipuri pe ziduri, regizorul-actor e un „satir arhibătrân din Bacău”, jucând farsa sibariţilor, a unui „Cehov de Moldova”, năruit în trândăvie, lux, calm şi voluptate, dar şi în kitsch-ul grotesc atoatebiruitor:  „Chiloţeii tanga imprimaţi cu versuri de nichita/ pe faţă pe verso/ reliefează un/ iepuraş parfumat cu brumaru./ Un păhărel cu alcool mureşan doar aşa/ ca să-i sticlească ochii swarowski./ Ceva flori de câmp în sutienul de firmă Genaru./ O recunosc/ este ea plictisită/ citind pe plajă jurnalul seducătorului./ Puah ce anacronic!” (Afiş cu prieteni).

Acesta e spaţiul liric; timpul e al vremurilor gri la margine de negru, cum spune poetul în Afiş 3, fie că acestea fixează cotidianul derizoriu, fie că sunt regăsite într-un trecut îndepărtat, cu realităţi şi fantasme din „pompierie marxistă”. Unitatea spaţiu-timp din lirica lui Ovidiu Genaru e a marginalității şi a unui departe de neatins; fiinţa (supra)vieţuieşte la margine de negru, într-o „climă de margine”, cu un diamant neverosimil, „de margine”, şi el. Nici „viaţa la ţară” nu face excepţie; e în aceeaşi (lipsă de) culoare ca şi oraşul, în fermecătorul gri de Bacău; „Un cătun o uliţă piezişă o casă atârnă de-o funie de fum./ La fereastră lumină sfânta familie la masă/ tăcând îndârjit./ Mama mestecă mămăliga foamea vrea să mănânce/ afară începe să ningă/ lemnul trosneşte în sobă/ Mama binecuvântează bucatele toţi îşi fac cruce./ Să vă fie de bine./ Noapte bună pentru o mie de ani” (Grafitti rural).
 

Provincia, marginea, vremurile gri par a aglomera, în poezia lui Ovidiu Genaru, locurile înguste, strânse în chingi; ipostazierile acestora sunt numeroase şi foarte semnificative; vechile, azi, dispărutele vagoane de clasa a treia şi culoarele lor înguste, unde „persoane secrete ronţăie/ cotoare de îngeri”, o bodegă de cartier ori „crâşma Leei Zilbeştein”, etajul opt unde sunt nesfârşite benzi desenate cu vise şi „păsări înalte vîslesc”, aorta în care se adună „toxine urbane”, grădinile promise cu intrarea zăvorâtă, ungherele care „îşi alăptează nevrozele”, camera de la psihiatrie, dar şi „inima pădurilor negre”, peştera, colivia, grădina părăginită a bătrâneţii, tomberoanele din care „exultă alcoolul îngerilor”, oraşul îngust, „buncărul Bacovia”, sertarul cu manuscrise unde e frig „ca-ntre două stele din iad”. Acolo, în acele locuri înguste, se află, cum se vede, departele, ne-mărginirea, înstelarea; „Aşa-zisele locuri prea strâmte irespirabile/ fie şi cele strânse în chingi/ nu sunt pustii./ Au şi ele/ înstelările lor cu berării şi taifasuri/ au locuri anume de fumat pentru mici toxicomani/ Au şi gară să evadezi în nemărginiri/ unde poţi să bei o cafea./ şi acolo lumea-şi petrece vremea cu îngerii/ pe care îi roagă să le amenajeze o popicărie./ şi să nu crezi/ că pe acolo moartea-i mai puţin pricepută/ ori de un singur fel plăcut la vedere./ Nici vorbă. Moartea e vastă şi respectă/ orbeşte ce-ţi este scris chiar/ şi cu litere mici în ziarul local/ de un Dumnezeu potrivit acelor locuri înguste” (Locuri înguste). Locul îngust, esenţa provinciei lui Ovidiu Genaru e mahalaua, aceea în care s-a născut, cum spune în Notă biografică („Ovidiu Genaru s-a născut la 10 noiembrie 1934 la Bacău, într-una din măhălălile numite de Bacovia «cartierele democrate» unde «mulţimea anonimă se va avea în vedere», inimă a târgului «jidovit şi plin de coceni». Detaliu semnificativ în formarea sa ca scriitor") şi aceea trans-figurată în poezie; dar mahalaua poetului din Bacăul anilor '30 ai secolului trecut seamănă, oricât de paradoxal ar părea, cu aceea a lui Caragiale din O noapte furtunoasă (cu oameni „onorabili”, „stimabili”, din clasa de mijloc a negustorului de cherestea), cu „spaţiul crepuscular” din lirica lui Petre Stoica şi Emil Brumaru, cum scrie Gheorghe Grigurcu („Dacă Brumaru cultivă un angelism ironic prin saturaţie stilistică iar Stoica un provincialism tematic ca o formă de ironie obiectivă, Genaru propune un Jurnal în conotaţiile căruia ironia constă în detaşare morală.

Voiajor pe valul fluxului temporal, turist pe traseul clipelor în genere agreabile prin consemnare ageră dar fără o mare miză afectivă, poetul îşi recomandă devenirea cu o elegantă aplicaţie. Frecvent precizate ca atare, timpul şi locul nu întârzie totuşi a luneca în imaginar. Se instituie un climat de melancolie vagă ce nu stânjeneşte jubilaţia de fond a unui temperament stenic“), dar, adaug, locul îngust al „ninselor măhălăli cu stânjenei” şi al „măhălălilor rău famate” este, ca la Mihai Ursachi, unul celest: în „plictiseala de peşteră”, unde totul pare etanş şi contactul cu lumea, rupt, în Provincia Minor, cu „an sterp, an alcoolic”, într-un „cenuşiu cardinal” pe unde adie un „vânticel bizantin” e lumea însăşi, epoca şi viermuiala ei, vegheate de şarlatanul vizionar care ştie să asculte plânsul obiectelor din odaie, să privească universul de la capătul ţevii unui microscop „ca amintirea altei lumi”, să îmbrace „perifericul gri de Bacău” în toate culorile curcubeului ori în negru, creând oamenilor gri accesul spre departele unde pot sta de vorbă cu îngerii: „Târg/ cu bordeluri şi bodegi acre unde bei ca să uiţi/ sau bodogăneşti/ fiindcă nu poţi lega o vorbă cu nimeni/ Într-o mahala mirosind a lavandă turcită/ cu cai mascaţi/ mahala/ bârfitoare crăcănată credulă hâtră bocitoare/ sarcastică peticită liliachie virgină ofticoasă/ în care laptele s-a covăsit/ curvă alcoolică hoaţă ucigaşă batjocoritoare/ înstelată cu coji de seminţe de bostan ortodoxă/ până-n prăsele perplexă cu sânii lăţiţi pe burtă/ înflorată fidelă /şieşi schimbătoare/ şi eternă./ Dar/ nu numai atât./ Acest întreg protoplasmatic celular închis/ într-o lehamite celestă conţinea o casă./ Într-o lehamite nemărginită era casa lui/ lumea lui/ în care vieţuia la lumina lămpii arzânde/ scriind puţine cuvinte aproape o lipsă de scris/ zugrăvind pereţii cu vaiere când palid se întorcea/ din ploaie/ în puterea tuturor nopţilor./ Acest livid ascuns sub identitatea falsă de George/ Bacovia. Un şarlatan vizionar./ Un suspect” (Cetăţeanul cenuşiu).
Va urma...