Cehov de Moldova (III)

În fond, protagoniştii poemelor „pe un schelet epic inteligibil”, cum remarca, altădată, Radu Călin Cristea sunt, în întreaga lirică a lui Ovidiu Genaru, poetul şi poezia; într-un veac al imitaţiilor de imitaţii şi cu visarea viselor, „veac bordel” în care sunt conserve de conserve, cum scrie în Afiş 7, într-o „lume de ora 17”, sub zodia lăcustei, unde se joacă mereu aceeaşi farsă la teatrul deşertăciunilor, cu singurul punct de sprijin în melancolia unui Cehov de Moldova şi în „plictiseala de peşteră” a lui Bacovia (frumos, adevărat, unic e portretul „spiritului locului”, scris în Cetăţeanul cenuşiu), poetul e ultimul mohican al unei generaţii calofile şi printre înaintemergătorii optzeciştilor: iată arta sa poetică: „Fără să ştie/ omul emite un crin călător peste veacuri./ Să tăiem/ capul vântului să auzim pelegrinul bătând/ fantomatic la porţi. Atunci rana lui se vindecă./ Absenţă care-l aşteaptă/ neant ospitalier. Rătăcitorul se întoarce/ mereu. Ajunsul pleacă să-şi caute rana/ fără de care nu poate trăi./ Fie şi în fermecătorul gri de Bacău./ Fie oriunde./ Poezie cu lustru epoca ta a trecut./ Vrem sunet de pietriş mânuit cu lopata. Vrem/ asprimi./ Iubiri gonflabile. Nevrozele deriziunii./ Vrem un trecut imprevizibil. Contestăm./ Nu ştim ce anume. Dar vrem./ Tu ai rămas ultimul mohican liric./ Îmbătrânim generaţie calofilă./ Speranţa e în vidanjori?/ Noapte bună. Mâine mai vorbim la o cafea” („Ultimul mohican liric”).

Ultimul mohican liric al generaţiei calofile observă, cu amărăciune, că a trecut vremea poeziei „cu lustru”; dar Cehov de Moldova, cum îşi spune în poemul Microbii, se însoţeşte cu îngerul, cu îngerimea („Uneori ninge selenar şi straniu şi îmbătrânim/ Peste tot îngerimea/ ne spală chipul livid cu iertarea/ de sus” - „Îngerimea”), poemul „e devastat de simţuri” pentru că, din ungherele sale, pândeşte „jivina mea ciudată”, ficţiunea, spaţiul liric definindu-se în orizontul imaginarului unui trecut, iată, imprevizibil: „În al patruzeci şi optulea an după naşterea/ mea/ norii erau stacojii şi o lumină stranie/ arctică îngheţa apusul/ Erau umbre lungi de ospiciu ca şi cum/ clădirile s-ar fi culcat aplatizate/ Ca şi cum o lamă ar fi tuns chilug oraşul/ Era o duminică de sfârşit de mileniu/ şi era pregnanța unor spectre suspecte/ Era un proces de carbonizare a zidurilor/ era un sfârşit fără început/ Era un ghetou şi-n ghetou era un ţurţur/ fix de spirit/ înfipt în pieptul meu” („Patruzeci şi opt”). Lordul de mahala scrie procese verbale („Proces verbal al unei dimineţi de vară”, „Proces verbal 29 sept.1979”), evocă figuri din fotografiile sepia ale celor din albumul familiei (mătuşa Lenore, mătuşa din Huşi) ori din (i)realitatea imediată (domnişoara Cristina, motanul Zoro, un satir arhibătrân la crâşma „La Moriţoaia”), refuză poezia „cu perle de pupăză”, anacronicul „poem curcubeu”, dar şi ifosele globale ale post-modernismului, crede că textul iese doar printr-o „fractură de craniu”, se supune, cu voluptate, ritualului cafelei, ca în dimineţile „cerşetorului de cafea” Emil Brumaru, punând pe faţadă „stema casei: o ceaşcă de cafea cu buza subţire”, asumându-şi, orgolios, marginalitatea: „Mi-au reproşat că sunt un ironic/ Că n-am metafizică şi vai că întunericul meu/ ar fi prea inteligent. Că mă ocup de nuduri./ Că nu atac marile teme. Că sunt prea artist/ prea elaborat prea nu ştiu cum./ Prea esopic. Prea intelectual. Asta e rău?/ Că practic o perfecţiune care dă de bănuit/ că sigur Genaru ascunde ceva./ Că sunt frivol. Că sunt un galant/ un decatlonist al literaturii./ Un burlesc un senzual un hedonist. Un prozaic./ Un lucid caligraf./ Un ante-post modernist. Un clovn./ şi că aş fi ultimul mohican liric./ şi că aş fi prea nominalizat./ Că disimulez./ Că din păcate sunt octogenar şi nu optzecist/ adică eufemistic vorbind că aş fi oarecum/ parţial postum./ Că nu sunt destul de în viaţă./ Că nu corespund cu mine însumi./ Că ar trebui să fiu cu totul altcineva” („Mi-au reproşat că sunt un ironic”). În fond, ultimul mohican liric al generaţiei calofile urăşte şi, deopotrivă, îşi iubeşte cu patimă locurile înguste, strâmte, mahalaua, perifericul gri de Bacău de unde evadează (la Florenţa, Londra, Stockholm, Paris, Toledo, Oslo, Veneţia, Rhodos, Roma, Atena, Havana, Ierusalim, New York, Yorkshire, Lesbos), pentru a se întoarce, mereu în ură şi dragoste, sub cerul înalt de la etajul opt: asemeni păsării din colivie: „Am deschis uşa coliviei: Hai du-te o implor./ Pasărea mea captivă bâjbâie spaţiul/ se izbeşte de transparente/ plînge şi-i este milă de libertate./ Hai fugi unde vezi cu ochii/ Eu repejor voi sigila portiţa în urmă./ Dar pasărea intră iarăşi în carcera ei/ şi lăcrimând îşi pune cătuşa./ E fericită şi cântă jelind/ cântă ca noi/ dorinţa de a fi afară” („Pasărea şi colivia”).