Cetatea ideală a bibliofagilor (II)

Miezul acestui portret al fiinţei Oraşului, duhul său este ieşeanul care dobândeşte, între zidurile păzite de bibliofagi, sentimentul apartenenţei la un grup identitar, într-un univers cu resorturi prea subtile pentru lumea de azi, într-o vreme când istoria, cu toate provocările ei, unele aberante, pare de-a dreptul cinică: „Psihologia ieşeanului a fost, într-o măsură, convingătoare şi ocrotitoare în faţa amalgamului de idei comandate, de locuri comune, de proliferarea heteroclită a opticii de diverse tipuri şi origini. De aici personalitatea lui, reticenţa de a primi ceva de-a gata, neacceptarea totală a accentelor de la sarcasm la patetic. Linia de echilibru i-a fost o caracteristică, un reper, o reflecţie, ajutându-l adesea să iasă din impas. Stilurile individuale se pot reflecta şi regăsi în stilul general al Cetăţii, concretizat în anumite dominante şi, fără reţinere, dominanta ieşeană este cultura. În toate perioadele de manifestare ale ei, inclusiv în cea romantică, constanţa a fost impulsul, chemarea spre ceea ce ţine de suflet şi minte şi cu această stare de spirit ieşenii se mândresc. Orice s-ar spune, acel genius loci există, iar la Iaşi el reprezintă sursa generatoare a unei sinteze a valorilor, înseamnă vocaţii, semne, transcendenţă şi creaţie care clădesc, la un loc, identitatea ieşeană. şi din ea nu lipseşte încă fascinaţia sentimentului de esenţă sensibilă şi afectiv-pozitivă”.

Textele lui Nicolae Busuioc sunt, în fapt, un puzzle pe care publicistul şi memorialistul lucrează cu migală pentru a (re)constitui portretul mereu aproximat al laşului, al cetăţii iubite necondiţionat şi al ieşeanului - acel genius loci pe care o lungă serie de intelectuali caută a-l defini de aproape o sută cincizeci de ani; istoria lor începe cu N. A. Bogdan, la sfîrşitul secolului XIX. Aceşti intelectuali cultivă o mitologie a Iaşului ce se poate recunoaşte în recurenţa unor sintagme precum „capitală a culturii”, „oraşul Unirii”, „oraşul marilor zidiri”, al „marilor iubiri” etc. Linia deschisă de N. A. Bogdan continuă cu memorialiştii „Junimii” şi ai „Vieţii Româneşti”, cu Ionel şi Păstorel Teodoreanu, G.Topîrceanu, Ana Conta-Kernbach, Sandu Teleajen, Gr.T.Popa, Mihai Carp, Mihai Codreanu, Rudolf Suţu, Eugen Herovanu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, pentru ca, printre contemporani, să-i regăsim pe George Lesnea, Aurel Leon, Grigore Ilisei, Paul Miron, Nicolae Busuioc, Ion Caproşu, Mandache Leucov, Gh.Macarie, Olga şi Constantin Liviu Rusu, Radu Onofrei, Lucian Vasiliu, Val Gheorghiu, Constantin Radinschi, Ion Mitican, Constantin Ostap, Vasile Ilucă, Constantin Simirad, apoi, preoţi, învăţători, oameni obişnuiţi, pictori, oameni de teatru, ficţionari sau publicişti, adunând, de-a lungul timpului, documente ale unei memorii colective, ale unei memorii culturale: fiecare are, de mai bine de o sută de ani, un Iaşi al său pe care îl comunică, mereu, cu mai mult sau mai puţin talent, cu mai multă sau mai puţină ştiinţă de carte, contemporanilor şi posterităţii. Acestei liste, Nicolae Busuioc adaugă, în capitolul Imagini succesive ale cetăţii, alte nume, convocate într-un montaj de texte util pentru a completa un continuum de peste vremurile schimbătoare şi, în fond, efemere: Constantin Ciopraga, Dumitru Mangeron, Ştefan Avădanei, Alexandru Husar, Viorel Barbu, Petru Gherghel, Vasile Nechita, Ştefan Oprea, Horia Zilieru, Costache Agafiţei, Liviu Antonesei, Gavril Istrate, Mihaela Werner, Dumitru Vacariu, Constantin Dram, Liviu Leonte, Valeriu Stancu, Dumitru Merticaru, Val Condurache „vorbesc” despre reglarea ritmului interior cu acela al înaintaşilor, despre Biblioteca Seminarului de Matematică a Universităţii, „a treia din lume ca valoare”, despre ecumenism şi multiculturalitate, despre actori, preoţi, pictori şi negustori, vinuri, cărţi şi poeţi: farmec indefinisabil, punct strategic al poeziei, dragoste profundă şi senină, piatra unghiulară a existenţei, enorm muzeu al spiritualităţii româneşti, locul geometric al libertăţii poeţilor - acestea sînt sintagme aparţinând numelor de pe lista lui Nicolae Busuioc, definind ceea ce aş numi Iaşul profund şi, poate, „farmecul sfânt” al Poetului din alt veac.

Într-o altă ordine, „Amintiri din Bibliopolis. Fascinaţiile Iaşului cultural” este un jurnal al succesiunii unor gânduri despre valori pierdute azi sau pe cale de dispariţie: ştiinţa (şi talentul) de a asculta pe cineva, lectura şi scrisul, idealul dispariţiei dictaturii şi partidelor politice - „Clasa politică de la noi şi de aiurea s-a compromis iremediabil. De ce se trece sub tăcere realitatea aceasta, mistificând-o doar pentru a ne iluziona? Mai peste tot formula partidelor este o altă mască a dictaturii (acum multiplicată) care domină (în numele democraţiei) excesiv societăţile umane, domină şi bruiază existenţele fireşti pînă la anormalitatea vecină cu suferinţa şi haosul. Da, actuala organizare politică a societăţii este eminamente depăşită. Viaţa cere altceva”, scrie apăsat Nicolae Busuioc -, dialogul „jovial, cultural, ecumenic” contra nevrozelor, psihozelor şi monologurilor unei lumi globalizate, nervoasă peste măsură, semnul întrebării şi perla, muzica, alchimia naturii şi a vieţii, limbajul şi viaţa plantelor, problema fiinţei la Aristotel etc. Sînt, între amintirile bibliofagului Nicolae Busuioc, portrete memorabile (precum cel al lui Valer Mitru din proza „Parcă era din altă lume”: „gazetar de spiţă veche, generos cu alţii, risipitor cu el însuşi, romantic, cu o mustoasă ironie la adresa lumii de lângă el şi de aiurea, dispus să evadeze din prezentul impus de destin, grijuliu însă pînă la epuizare cu ziaristica culturală”), două interviuri substanţiale cu Mihai Ursachi şi Ioanid Romanescu, incursiuni, micromonografice (D.Anghel, Gh.Asachi, patronul spiritual al bibliotecii unde s-a nevoit peste douăzeci de ani), dese convorbiri peripatetice cu sine, cu fiinţa vie a Oraşului sau cu „trecătorul străin”, cu pelerinul îndemnat să caute polenul de sub asfaltul străzilor, mai ales, în „zile magice de mai”, când stăpână e, la Iaşi, „starea lirică”, încălzind mereu ficţiune enciclopedismului, prezentă în toate cele peste douăzeci de volume, reîntorcându-se totdeauna în lumea paradisiacă a bibliotecii (cu cele două mii de incunabule, ocupăm unul din primele locuri în Europa, ne învaţă Nicolae Busuioc în „Tezaure şi priorităţi de tipărire”). Ce caută Nicolae Busuioc între zidurile Oraşului, păzite de bibliofagi? O terapie a destinului, pe care o descoperă prin „saltul la cunoaşterea lăuntricului”, făcându-ne semn să-l urmăm în bibliotecă şi pe aleile Copoului, în labirintul viului şi visului, pentru a regăsi drumul rătăcit şi timpul pierdut.